Þărâna asta care îmi stropește picioarele
Și mă închide în cercul ei vicios,
Sfărâmată din mine, lepădată, murdară,
Îmi zace grea de blesteme la căpătâi.
Îmi alintă spurcată sânii dulci ai sufletului
Și mă înfioară de patima grotească a păcatului
Degradare. De ce să o mai numesc
Când eu nu îmi mai știu de nume ?
Pierdută în lanțurile grele ale iadului,
Desigur că iertarea nu a fost făcută pentru mine...
M-am silit să mă aplec înspre înăuntru
Și, scârbită , m-am retras în afară.
Nu! Stropul de lumină, vădit,
Murise demult, odată cu primele urlete
Ale pasului făcut în grabă întâi.
De ce să mă mint? Ce? Nu o știu?
Soarta mea era ferecată , bătută
Demult , din clipele pe cînd s-a zis:
, iar alor mei le-a plăcut
Mai mult -pesemne- chipul decăzutului.
Și am murit de atunci - Întuneric.
Să-mi sug bubele și să mă prefac vindecată?
Mai bine rămân în patul mizeriei
Și aiurind mă supun descompunerii.
Doar asta este pecetea nașterii mele:
...............Blestem!............