am sa impart din nou odaia
cu umbra ce-mi pazeste insomnia
si parca lumea se dizolva-n graba
si parca n-as mai vrea sa vad trufia
acelor juni cu suflete de baba

aicea-i linga mine si trecutul
intr-un ungher de camera ascuns
un val de duiosie emanata
de cei ce m-au iubit si acuma nu-s
ce mult mi-e dor de dragii de-altadata

in colturi parca licare sperante
dar vai de bietele efemeride
atat de stinse mi se par timide
un strop de ură le-ar putea ucide
si n-ar mai prinde ziua cea de mâine

prezentul mă săgeata cu apriga manie
ma pustieste ca pe un penitent damnat
în gând imi intră si-n urechea surdă
năuc ma plimb prin camera pustie
în care eu si umbra ne-am cazat

iar zorii se anunta cu foșneli afară
sfarsit privesc cum umbra dă să plece
o ințeleg prea bine sărmana solitară
dispare-n lumea ei peren seducatoare
iar eu rămin amorf,absurd si...rece