pe un câmp cu umbre troienite se făcea că venea Doamna cu D mare dinspre ea
nu era Duminica poate plângea mama mea
nu nu era duminica
macii erau frânți și din iarna mâinii mele cădeau lungului de drum pe de-o parte semnele impletind nuielele
la margine de șanț săpat și de mine sărutat
pe un câmp ce se lăsa înspre dincolo de timp cel de cinci vechi anotimp
unde meri tu îngere lumea să te sângere de loc și de primenit
când loc nu e de murit
poate că nu-i mai este loc lumii prinsă la mijloc
scândura din cui ieșită inima din piept zvârlită
în uitare și-ntr-o dinspre tu chemare
pe un câmp
fierul care iese din pământ să-nroșească la cuvânt
pe câmpul ce duce-acasă nu era nici-o mireasă
poate umbra sa fi fost
eu pe-afar* ea-n adapost