și atunci am văzut lumea curgea în toate sensurile
ca un râu care încă nu și-a ales calea spre mare
doar eu mă așterneam tot mai șoptită
egal
sfidând aproximațiile
mai lângă plămânul de stâncă solară
incandescent
prin care timpul ne respira cu tandrețe
când ne trezea să ne spună pe nume
întotdeauna mă prefăceam că nu înțeleg
dar
atât de mult îl iubeau nopțile mele
neadormite
încât preferam pustiul
delirând înspre nisipuri violete
cu memoria apelor abia perceptibilă
în oaze de lumină
devastatoare dulci halucinații

03.06.04