mă prind uneori în tot felul de jocuri îmbârligate,
le strig unora, le vorbesc altora, zâmbesc pe alături;
de cele mai multe ori doar privesc
înghesuiala de glasuri.
coborând scara nu știu unde anume mă situez,
în evoluție;
undeva deasupra banalului ignorant,
cu mult sub adevărata transcendere,
spre înțelepciune.

lipsiți de talent, pierduți, printre imagini întrezărite, neterminate,
călători ai ideilor orbecăite-n lumina difuză.

sunt oameni atârnați, uitați undeva,
între două ceruri.
"multivalențe diletante", ne numea Musil,
nu fără cinism obiectiv.

aprinși de zâmbete ușurele pe gene,
sau prinși sub povara propriei nedeslușiri,
mimi ancorați ai înțelegerii
prea suavi pentru a putea deveni,
de sub povara propriei lumini.

îmi șopteai deunăzi la ureche
"noua zeci și noua la sută muncă
și doar unu la sută inspirație".
ei bine, eu, veriga lipsă, nu voi
ști niciodată nimic despre liberul arbitru.