Îmi înfipsesem adânc fruntea în noapte
trăsnetu-mi încrustase pe tâmple rune
tremurând blestemul
de-a fi doar un loc geometric al păcatelor lumii.

Sub cuvinte carbonizate de ură
eul gemea,
pendulând în derivă între cer și pământ,
Pălmuindu-mi acut iluzia de verticalitate,
zorii
mă deșteptau într-o lacrimă târzie.

Învățam pe de rost silabele iertării de sine
și pasul tremura de teama căderii îngerilor
dinspre suflet spre iad,
șlefuind cu răbdare de stâncă
în stâncă
întoarcerea mirată a celuilalt obraz
spre furtună.