Stau
ghemuită-n inima mea.
Cu lanțurile grele ale
veșniciei
este ferecată intrarea.

Prin
fereastra celulei mele
privesc marea.

O ploaie măruntă de vară
aduce la viață
copacul amintirii tale.
Trunchiul lui crește din mare
aidoma unui Atlas.
Frunzele inundă încăperea.

Abil,
se strecoară prin
rețeaua de nervuri,
un sărut.

Aripile păsărilor colibri
aduc o dulce adiere.

Din depărtări,
din ce în ce mai tare,
se aud sunetele buciumului,
sincronizate cu
bătăile inimii.

Coaja temniței
s-a crăpat...
Zidurile
celulei s-au sfărâmat.

Mă-mbrac cu
rochia de mătase albastră,
prinsă de umărul
unui nor;
.
Speranța-
fiica libertății,
mă ia de mână,
să explorăm noi
orizonturi.