chiar de ard în această clipă
mai mult decât jarul,
vin înfășurat în mantia pală
să iau ce am în puritatea sălbăticiei
și-n sărăcie pot să rămân
pe pășunea crinilor roșii,
solzii peștelui se desprind
cu durerea săgeții de fier
și-n trup cresc rădăcini
ce nu le mai rupe
nici zarea depărtării
nici sfârșitul,
pe colțul pleșuv sau prin
fereastră,
un copil mă cheamă, râzând
iau bulgărele de foc în mâini
și nu mă doare și nu rup.