Nopți ude lovesc în pereți
cu neliniști de șoapte,
moi, despletite,
marea lacrimei spintecă
prin rana argintie a lunii
umbra stelei ascunse sub carul mare,
nopti, precum schimbările de domiciliu,
ca naufragiile ce șterg nisipurile
și fură trecutul orizonturilor.
Este mult prea în urmă, gîndul, că,
voi ajunge probabil într-un timp probabil
amintirea, încă în coaja spintecată a schijei.
Bucăți de foc fluid, plonjînd peste lucruri,
ce nu se mai pot sari din stari,
sentimente si peisaje de cuvinte,
care cîndva, alcătuiau imagini clare,
în mișcare, pe care nu le pot trece
de vamele conștiinței.
Bîjbîi spre un timp, ce nu mai e timp,
ca un gol de aer, izolat în ozon.
Translucidă prin noapte,
ca un program de plîns , cu capul
întors către zodii vrăjmașe.
Dar, mai e loc, mai e loc destul,
chiar prea mult, pentru mai departe,
cîtă vreme oglinda de sticlă
albastră a infinitului, roade din iluzii
și tocmește un viitor nesigur,
dar totuși palpabil.
Spre un ceva neidentificat,
translucid totuși,
merg mereu, merg.