Se lasã cântul nopþii, un vals de neuitat,
ªubredul prag al porþii scârþâie neîncetat
La pasul viselor legate, al somnului adânc,
Al realitãþii luate ºi-al gândului de prunc.


Cu greu se-nvârte roata morilor de vânt
Mângâietoare fiind soarta, celor care sunt.
Ascuns e valul, marea ºi nisipul fin,
Dulceag-amarã sarea, celor care nu mai vin.


Dulceagã este foaia, cartea vieþii lor;
Amarã este ploaia, când o citim cu dor.
Ochii nu pot ajunge, plouã prea de departe,
Timpul se tot scurge ºi tot el ne desparte.


La poarta mea cea grea, la prag scârþâietor,
Inund în ochi o stea, ºi anii mei mã dor.
Sunt dornic de iubire, am poftã sã mai zbor!
Mai vreau o amintire, un alt val trecãtor...


La malul mãrii-ncins, vreau valuri peste valuri,
Iar la al ei cuprins, vreau apele din aur.
ªi fericirea sã inunde, tot sufletul ce-i gol,
Morile de vânt murinde, foaia ºi ploaia tuturor.