purtam o haină din ce în ce mai străină
râdeam alb-negru spre orașul suspendat între două nuanțe de galben
se dorea a fi cel mai frumos oraș din irealitatea imediată
dar rămăsese orfan de imagini în premieră absolută
și furtunile se căutau de acum în ceruri invizibile

oarecum resemnați în fața evidenței
ne înveleam în tăceri vitrege și închideam ochii
mâinile ne creșteau din ce în ce mai aproape de trup
până ni se înfigeau în carne
iar drumul era în rest circular
se rostogolea spre o lipsă de certitudini
între granițele somnului transparent

era liniște înăuntrul visului
într-un alt fel de timp ochi neștiuți îți urmăreau pașii
de umăr îți prindeai în fiecare noapte câte o părere de rău
dimineața o priveai mirat ca pe o a doua aripă stângă

dar noi cunoaștem adevărul
părerile de rău respiră la marginea ochiului interior
de unde vor călători către centrul relativ la îndepărtare
vor străbate lumea în căutarea unui anume geamăn pierdut
și se vor întoarce acasă într-un prea târziu
aducând povești din ținutul de dincolo
în aceeași înserare galbenă și densă

atunci îți vei aminti de unde am plecat
de orașul duminicilor absente
de o vreme când ne căutam
prin oglinzile circului