Singurătatea se deșiră
Prin porii pământului albastru,
Prin porii unui suflet pustiu.
Tăcerea ornează
Launa de aramă ce plânge
Cu lacrimi înstelate
De sânge. Fără milă...
Un dor înțepat de minciună
Hrănește lăcomia
Sfârșitului abis:
În umbra tăinuită
A dragostei eterne
Începe să se-aprindă
Un coșmar. Natura,
Speriată, învață să-l ascundă:
Coșmarurile oglindesc
Întotdeauna
Teama adevărului.