Fac abandon trupului meu de ceață
de parcă l-ar fi ajuns din urmă o dragoste searbădă
îl las ușor în iarba ce poți fi
să nu spună lumea că umblu mereu cu capul în nori

Sâmburii din care am crescut
până la capătul tău alb-albastru
au pete mari de noapte
mușcă de-mi crapă zâmbetele
mi-e somn de mine tu știi
și iar mă adormi făcându-mi răni în păduri
cu mov și brândușe de toamnă ai să mă limpezești mâine

Liniștea până la aspru-cenușiu
învelește lumini pe marginea orelor netrecute
ca tăcerea trestiilor aplecate
pe colțul mesei la care scriu

Ceea ce nu am fost se-ntoarce
sub pretext de amintiri în cutele tălpilor


Plecările se duc în lume
ne poartă și pe noi
vântul acolo nu bate
doar clopotele în lună

Potrivești un final gândindu-mi dimineți de lapislazuli
dar uiți să mă trezești


Aproape de himere îmi spui rotunjit
căutările trebuie luate ca medicamentele
de trei ori pe zi
Mă numești
așa cum ai da toamnei nume
apoi pleci

Am să-ți scriu cu ecou
mâine