nimeni
ni-meni
N-I-M-E-N-I
nu mă cunoaște,
cum m-ai fi putut
cunoaște tu !

te strâng în brațe
cu patimă,
cu durere,
frenetic,
și crește
crește aprins,
în mine,
floarea.

îmi desfac brațele,
aripile,
dincolo
dincolo de timp,
de clipa de grație,
de uniune,
și nu e nimeni,
iar golul
îmi taie îmbrățișarea.

nimeni,
niciunde,
nicicând
nu ai fost !

înăuntru și-nafară
bate un vânt solitar
ascultă-l,
ascultă-l deopotrivă
în vis și-n realitate
cum te strigă,
te cheamă,
te caută...
cum nu-i răspunde
nimeni.

un stol de păsări moarte
zboară prin amintiri
când pe cerul
de sub ele
n-a mai rămas
nici una –
nimeni.

Castelul e acum gol,
iar golul e de tine.