Cactus în deșert…
singur, singur, singur…
Singur ca un lup exclus dintr-o haită.

Timpul se măsoară altfel pentru el,
e încetinit, e mult prea încetinit.
Înflorește o singură dată la o sută de ani,
iar ploaia ce vine din cincizeci in cincizeci de ani,
nici nu îl bucură prea mult,
Oricum nu se baza pe ea…

Crește încet, cu teamă,
cu țepi,
de unul singur,
căutând singur cerul, înaltul, verticalitatea…
O fărâmă de memorie genetică
îi spune despre vremea când era pădure,
când creștea cu alții,
se bucurau împreună
nu puteau crește decât în sus,
doar acolo era lumina.

Aici totul e șters, e pustiu,
nonsens și fără altă țintă,
decât supraviețuirea…

E bun totuși la ceva
se simte util…
Turiștii își fac poze lângă el,
minuscule creaturi se adapă din sucul său
Și frați de-ai săi ce sunt doar rădăcini uscate
îl admiră
pentru rezultatul admirabil
de a trăi și de a apare impozant.

Pentru el însă,
totul nu e nimic altceva,
decât supraviețuire…