Caii

Caii, caii, ce frumoși
Aburind pe șes de noapte
Și purtați către fîntîni
De-un nebun cu luna-n spate…

Să-mi văd umbra-ntroienită
Printre urme de copită,
Peste mustul ierbilor
(Niște obrăznicături,
Ce de dragul cerbilor,
Ițiindu-se-n păduri,
Se ascund în barba lor,
Moșilor, ninsorilor…)

Și-apoi ploaie pe-o colibă,
La poteca rătăcită:
Coada frunzei-răsucită,
Prispa buzelor sărată,
Cumpăna întortocheată,
Ca s-ascult cum crește-n valuri
Răstignită-ntr-o răchită,
Crucea mea pecetluită
Între maluri…

Și-apoi lemn-coadă de pește,
Ia privește printre dește,
Cum îmi scade, cum îmi crește,
Averea, doamne-ferește!

Precum frunza-n solz de piatră,
Apă-n ciutura crăpată,
Coaja lacrimii uscată
Pe sub ochiul cel de fată,
De deochi nedescîntată,
Odată ca niciodată…

Un-tăciune-și-un-cărbune,
De sub spuză cîntă, spune,
Cum caii alunecînd
Fac din mine clopotul,
Rîsu-plîns și hohotul
Tras de limbă sub pămînt…