atâtea dimineți am căutat în scris
delirul minunat al nopții de povară
încât orice mișcare în mine este vis
îmi cresc semințe dulci în carnea rea amară

mă-ntrepătrund cu fructul tăcerilor senine
mi-e gândul lună plină orbită împrejur
o lasă-ți raze albe de mine să se-anine
pe umeri le voi ține cum se țin pruncii jur

de-aș ști că dorm aievea cu somn m-aș otrăvi
strivind cu trup de moarte atâtea necuvinte
aș șterge chiar și drumul să nu mai poți veni
înveșmântată-n straie de om care nu minte

căci nici un răsărit nu se străbate-n zbor
ci se pășește-agale sfios cu umilință
lăsând pași de cenușă pe cerul iernii gol
de îngeri și de oameni născuți fără voință

precum un cerb nebun aș sfâșia în coarne
toți norii lungi de lână pe care lenevești
și va cădea din pat și dumnezeu de doarme
lovindu-se de iezii gonindu-i prin ferești