”una și aceeași față a diferitului” Laura Cătălina Dragomir editura ”Bookmasters” 2015

Poezia sub semnul aceluiași sindrom al diferitului


Laura Cătălina Dragomir excelează în discurs liric estompat, supus cripticului și verbului așezat în matca profundă a respectului pentru măria sa cuvântul.
Culorile nu se estompează nicicând, au vitalitatea începutului și adâncimea sensurilor, culorile versului poetei L.C. Dragomir au forța, dinamismul zicerilor ancestrale cu aromele ezotericului rafinat ascuns de ”fețele diferitului”... ”în partea asta a morții/ știu mai bine să scriu./ pe de-a dreptul trece puterea brațului/ în loc de oase se deschide sângele cu râs/ și mă caut la sân/ ca de carne trecută prin soare.” din ”thanatos blues”
Poemele Laurei sunt eminamente de dragoste, împrăștiată, răsucită de temeri, dedicată confesiunilor primare, dragostea profană sau sacră, dar întotdeauna deschisă, introspectivă dar supusă mirabilei stări de inocență. ”am vrut să nu-ți spun când scapă iubirea la mine/ s-o mototolesc cu noi înăuntru/ și să-mi dreg vocea din inelar/ ca si cum curajul ar ieși din falangă spre suflet” din ”și iar despre cununii în van”
Într-o lume încărcată de tarele realului mașinizant, alergat de gadgeturile unei civilizații IT-iste, poezia Laurei se desface ca petalele unui trandafir, propunând reflecției polenul suculent al întrebărilor primordiale, răsfiră aromele tari ale trăirilor profund umane, răstălmăcind valorile perene în fulgurații de spirit. ”două avea și astea vânau în luni diferite/ ca în toate sentimentele/ în care porți de capul tău bine/ și lucrul celălalt,/ cândva ființă,/ deschide gura a nimic cu bunătate/ din câte erau nu le pusese una celeilalte” din ”una și aceeași față a diferitului”.
Despre tehnica versului Laurei se poate scrie o dizertație despre sintaxa ”diferitului”, șocantă topică și aranjament structural, o excursie deloc facilă prin reguli numai de ea știute și stăpânite. Modalitatea, stilul aceasta de exprimare, procură o stare specială, prin abordarea unei arhitecturi inedite, metamorfozând într-o culoare stranie, ușor arhaică cu nuanțe sepia. Continuitatea, fluiditatea ar părea fracturată, dar, dimpotrivă, aceast mod de frazare conferă o altă ”față a diferitului”. ”mi-am luat să iubesc singurul bărbat cu care nu știu/ face viață/ nici linie fără tremur somnului./ îmi rămâne inelul lui între degete/ unul măcar nu-l vrea până unde osul face of și respiră/ cu restul mâinii” din ”semnul inelului de nelogodnă”
L.C. Dragomir nu scapă nici prilejul de a-și exersa ludicul în versurile sale, poeme întregi cu un ”aer” șăgalnic, jucăuș, care dau un melos special întregului liric. ” ce fericit mă faci!/ să termin lumea frânghie și nod,/ sânge ce mă crește fără vigoare,/ intrată în mister cu capetele genunchilor râzând./ sumisa liberă, solidarizându-și prețul” din ”mi-au listat prețul nefericirilor la bursa îndoielilor”
Cum remacă și criticul Felix Nicolau, Laura ”scrie sincer și cu determinări filosofice”, poezia sa are o maturitate asumată, nu sunt căutări juvenile și tatonări supuse timidității, discursul ei este parcimonios, nu se aruncă la dezvoltări epice, concentrarea sensurilor este esențială, o distilare a cauzalității esențelor, trecerea spre o poezie de notație.
Volumul de debut al poetei Laura Cătălina Dragomir este un demers care impune respect, așa cum ea respectă cuvântul, dar este un demers ce implică mult curaj în a aborda o astfel sintaxă, care poate fi receptată într-un registru nefavorabil de critica literară. Rămâne de văzut în evoluția Laurei dacă experimentul lingvistic rezistă eroziunii texturii literare sau se degradează autoimpus.