Bătăile în ușă începuseră a deveni deja prea puternice ca să le ignore. Totul are o limită. Cu părul dezordonat înaintează, se uită prin vizor:
- Cine e?
- Eu.
- Eu, intră, nu trebuie să bați la ușă. De ce ai venit?
- Dar m-ai căutat o viață întreagă.
- N-are a face, nu voiam să te cunosc. Oricum, așteptam pe altcineva.
- Atunci de ce mi-ai deschis?!
- Ca să intri și ca să fiu cinstit cu tine, îmi era dor să te văd. Câți ani au trecut?
- Șaptezeci?
- E mult de atunci. Am ajuns un bătrân. Mi-am tocit coatele, uite, halatul ăsta... peticit, vechi și murdar. A renunțat la cele mai elementare reguli. Știi că nu mai vrea să se spele? L-am împins în cadă cu forța și se ridica deasupra, își ascundea mânecile în buzunare, a vrut să se bage tot în buzunare și să-și ridice gulerul. Eu sunt bătrân, ce n-am văzut eu la viața mea… l-am tras de nasturi și l-am amenințat că altă dată îl voi întinde pe sârmă, afară la soare. Îți amintești de mine? Nu eram un puști rău. Nici acum nu sunt și l-am iertat. Îmi e milă. L-am șters cu batista și l-am îmbrăcat. Și ție îți e milă de mine. Mă iubești? Spune-mi că mă iubești, ți-a fost dor de mine. De ce ai plecat? Eu n-am știut ce se întâmplă, eu nu mi-am dat seama c-am să te pierd, dar tu știai. Poate și data viitoare am să fug de tine, dar nu mă lăsa. O să-mi pară rău, sunt inocent și nu-mi dau seama.
- Liniștește-te, sunt lângă tine, te iau în brațe. Vrei o cafea? Fă-ți-o la
bucătărie sau cheam-o pe Leana. E un miros așa de frumos când uită de ibric și cafeaua curge pe aragaz și pe podea. Atunci mă îmbăt de aromă.
- Nu vorbi așa, e o prostie să lași cafeaua să dea în foc. Ai calculat dacă aș fi lăsat câte un ibric în fiecare zi, câte șapte zile pe săptămână, câte patru săptămâni pe an și șaptezeci de ani? Aș fi rămas atât de sărac încât acum n-aș fi avut o ușă pe care să ți-o deschid.
- N-am nevoie de ușă să intru.
- Știu, dar eu am fost politicos. Leana! Leana! E ora prânzului, fetițo, noi nu mâncăm azi?
- Azi eu țin post.
- Asta-i numai problema ta. Eu vreau să mănânc și nu-mi place să fiu singur.
- M-am săturat să te tot aud nemulțumit. Nu știi decât să tai cu bisturiul, stomac sau friptură e tot aia, ești un… un canibal!
- Și am să te mănânc pe tine la masă, cu garnitură de ciuperci. Vreau ciuperci.
- N-am
- Vreau ciuperci!!
- Nu te purta ca un copil. O să mănânci friptura cu ciuperci.
- Știi ce, întinde mâna să-și scarpine nările, Leano, mănânc-o tu. Postul nu-i pentru stomac, e pentru suflet și eu sunt prea bătrân. Ia și din farfuria mea, eu mă duc să vorbesc puțin cu mine. Măcar când mănânci taci. Nu te supăra, vorbeam și eu așa…
Se ridică îndreptându-se spre bibliotecă.
- Hai că avem timp să vorbim ca între bărbați, am să te mai văd? O vom lua împreună de la început, dar ai grijă de mine, ar fi trebuit să fiu singur, munți, ape, cer, călugăr sau cerșetor. Te-am dat. Am fost propriul meu Iuda. Am căpătat cărți și creioane și vise și bătrânețe. Mă uit puțin la microscop, poate descopăr ceva extraordinar. Când vrei să te duci sună la ușă, să stiu c-ai plecat.