...verde de brad, scântei de foc, miros sumbru a iarnă târzie, jocuri bizare și culori cu foc și pasiune.
Mă pierd în oglindirea a ceea ce se întrevede, în nepătrunsul privirii încremenite și parcă-ncerc timid să te revăd, să te renasc în minte și-n făptură.
Erai aici.
…ședeai comoda pe canapeuna din colțul candelei de fag și parcă și acum iți simt mirosul.
…știi, te simțeam atât de fină… și totuși rece, poate chiar puternică .
Ce s-a întâmplat, nu pot să-mi amintesc.
…știu doar că m-am trezit cu răni profunde în suflet și în inimă.
Medicii spun că nu sunt șanse reale de vindecare; eu nu mai știu ce să cred.
Te-am căutat în vis, cu candela aprinsă; la fel ca în seara în care ai încetat să fii a mea.
Te-am descântat în gânduri și gesturi,
Te-am înecat în lacrimi și tărie,
…dar știi, mi-ai spus cândva, că doar îngerii au aripi să poată zbura.
Poate că ai dreptate.
Nu sunt nici înger, nu sunt nici demon; însă cu o inima frântă până în făptură și mintea rătăcită-n amintiri, se spune că nu poți trăi în prezentul ce te-ncărunțește.
Au trecut ani, îmi spune cineva.
Au trecut doua decenii, se aude o voce târzie, și tu... încă o aștepți.
Eu cred însă că, totul e o nălucire, un vis pribeag, o aparență și că, dincolo de ușa asta cu gratii murdare, ești chiar tu, acolo, așteptându-mă să ies zâmbind, să-ți spun că totul e doar în mintea lor; că nu sunt nebun, că nu visez și că tu încă trăiești.
Știi, poate sunt nebun,
nebun da.
Poate că sunt…de dor… și ars de durerea din suflet ,topit de umezeala lacrimilor din făptură, dar nu sunt orb, știu că tu încă exiști,
…acolo în camera cu verde de brad,scântei de foc și miros sumbru a iarna târzie.