(Avertisment: Următoarea scriere nu este scrisă de Stendhal, ci de mine, aproximativ conform imaginației pe care o aveam când am auzit prima dată de titlul cărții lui Stendhal. Desigur, n-avea atunci cum să scrie într-un astfel de stil, dar asta nu mă împiedică să-mi imaginez... Acesta este doar primul capitol, deocamdată.)


Ne-am oprit, pentru prima oară după multă vreme, din privit. Dar, din primii noștri ani, timpul nu mai era măsurat - vremurile noastre "de început" rămăseseră în memoria noastră imediată, drept pentru care ne mai aminteam vivid de obiceurile acelui mileniu. Iar privitul ajunsese altceva.
Mai bine spus, am absorbit prin ochi acel obiect de sticlă roșu și negru ca o lebădă-robot, relicvă a unor vremuri în care ființele erau doar termice.
Am ieșit din acea expoziție subterană (astfel de expoziții au apărut în număr mare după ce n-a mai fost nevoie pentru nimeni să muncească pentru a avea bani) pe o scară rulantă de mătase, pentru că senzația era plăcută. Puteam să apar instant la suprafață, dacă vroiam, dar deja făcusem asta cu multe alte ocazii.
Spun "eu", deși, dacă tu, cititorule, ai fi cu noi în acest plan fizic, ai vedea două corpuri fizice diferite: eu, Yigru Zeltil și eu, Ytra Xamb. Îți înțeleg confuzia, dar amândoi formăm un corp comun. Ea (Ytra) nu trebuie să-și comunice sentimentele, pentru că deja le știu. Avem patru brațe, patru picioare, patru ochi, patru urechi, două nasuri și două guri, dar gândim ca unul. Corpul e o pojghiță subțire, aidoma atmosferei înalte a Pământului conștiința se lărgește imperceptibil dincolo de acesta, și altfel n-am fi în universul relațiilor.
Deja știam de această fermă de sunete construită în loc, chiar dacă nu era aici când am venit pentru expoziție. Știam și experimentasem deja în bibliotecă ferma de sunete, dar, chiar și așa, eram uluit de felul ei de a fi,de amplasarea ei aici și prospețimea intactă, pentru că fiecare lucru rămâne un miracol, chiar de îi știi (sau crezi că știi) mecanismul.
Fermele de sunete sunt adevărate paradisuri ale sculptorilor. Oricum, rămâne fascinant să privești cum se formulează sunetele înainte de a forma obiectele cărora le corespund. Chiar și după aceea, procesul de creație continuă, într-un mod mai încet, e drept. Căci totul e un proces continuu de (re)definire, de (re)creație. Căci tot ce facem și observăm suntem noi/eu.
Am preferat să vizitez partea fermei cu sunetele cele mai discrete: râsul portocalei, torsul mărului (în condiții climaterice speciale, datorită dispariției mărului de pe planetă, la fel ca în următoarele cazuri), mugetul ascuțit al blănii, învelirea în completitudine a zăpezii. Zic cele mai discrete care erau deja acolo, în fermă. Erau alte sunete mai joase ca frecvență, dar acum preferam să fac altceva.
Pe când mă gândeam astfel, venise deja, dintr-un boschet parfumat (așa cum e la modă actualmente să apari brusc), cel prin a cărui voință se înființase ferma. Din priviri, am înțeles că acesta (care trăise ultima dată în fostul Bangladesh) mi-a dat asigurări că va pregăti niște sunete-surpriză, special pentru noi. Ne respectă însă dorința de a pleca pentru moment. În ultimul moment însă m-am decis să mă dedublez iar (în timpul descris până acum, partea din mine numită Yigru Zeltil îi dicta unui corp fizic corespondent, iar partea Ytra Xamb din mine ajuta corpul fizic corespondent din aceeași zonă să aleagă un ruj) și, în timp ce zburam spre veșnic adorabilul inel indigo al planetei, urmăream cum fondatorul fermei planta drăgălașul sunet al unei stele de frișcă.