A trecut cam multă vreme de când am sărit coarda. Un copil uită repede cum e, cam de când află că există dincolo. Pe urmă nu mai înțelege nimic din ce-i șoptește câinele. Și așa se face iar seară și uităm cum să râdem cu masca pe față. E puțin întuneric și mă cam pierd pe stradă, printre statui. În fiecare din ele ticăie un cuvânt, dar până să afle pe unde se iese, se mai îneacă o pasăre.

Lumea crapă încet-încet pe la colțuri, iar tu nu știi cum să aduci furnicile s-o coasă. Îți găsești mereu altă jucarie, dar ai uitat demult jocul într-o gaură. Iei o pană să-l desenezi și uite că nu iese mai mult decât un rest de gust de apă. Eu zic să dansezi, sigur o să-ți curgă o lacrimă dupaia.

E bine totuși, înseamnă că nu ești tot o mască și mai poți să mănânci înghețată când ninge. Dar nu prea mai ai cum să te întorci copil și să te rostogolești pe deal. Asta e doar o dată și pentru câteva clipe, cât își schimbă vrăjitoarele ochiul. Dupaia, încerci o viață să râzi, iar spre seară rămâi cu pene smulse în mână și poate cu o poveste. Și plângi? Nu văd rostul, doar știi că ești întotdeauna singur în cameră, învață odată să guști, să taci și să ții în brațe.