07.03.2011:
Ocazional, am început să mă gândesc la moarte. Mi se pare cea mai tâmpită idee care îi poate trece unei persoane prin minte în momentele în care dă de greu, iar faptul ăsta ma enervează de banalitatea lașității în care mă conform. Nu aș fi în stare să recurg la un gest necugetat, ar fi nedrept față de părinții mei, în primul rând, și apoi față de Dumnezeu. Sunt atâtea persoane care trec prin suferințe reale, nu fantasme inchupuite de o minte chinuită de complexe și nu renunță ușor, luptă pentru un ideal.
Nu îmi plac momentele de depresie prin care mintea umană trece, e patetic cum ne putem plânge de milă sau cum ne putem înăbuși anumite acțiuni doar din cauza unor sentimente legate de mândrie și prejudecată. E just, dacă toți oamenii ar fi la fel lumea ar fi îngrozitor de plictisitoare, dar oamenii sunt la fel, poate nu la suprafață, dar tiparul psihic e același; cu toții avem aceleași porniri, simțiri... depinde de fiecare cât de mult își poate dezvolta componentele din care e format...
Revenind la moarte, e normal ca în momentele de depresie și greutate să simți un refugiu în ea? Să simți că așa e cel mai bine, că o altă cale mai ușoară nu poate fi?... De ce mereu căutăm calea cea mai ușoară și nu putem să confruntăm realitatea fără să apelăm, nici măcar în gând, la asemenea soluții? E tipic uman sau e doar o particularitate a anumitor indivizi?
... Moartea, din punctul meu de vedere, este cea mai lașă formă de soluționare a problemelor și cea mai disprețuibilă. Ai o viață ca să o poți fructifica, să profiți de fiecare moment... să ai de unde alege. Viața ca o tarabă, ești propriul tău comerciant și cumpărător, fiecare decizie luată îți poate aduce beneficii sau pierderi.