Acele momente în care regretul e maestrul tău, când îți cucerește nevoia de amintiri, când vrei și nu poți atinge recele suferinței, când tot Universul se uită la tine așteptând prima mișcare, când ești atât de prins în singurătate încât ești nevoit să fii sclavul luminii, când cataclismul se apropie și derulezi frenetic versurile poeților scârbit de neputința lor, când totul e departe de mine și când mintea mă minte schimbându-mi amintirea doar pentru a supraviețui cuvintelor. Căci nu aparțin acestei lumi, râului sau muntelui. Negația mi-e aievea, vântul adie nume schimbate de pervertirea propriei esențe, există ură-n toți și-n Soare ! Privesc lacrimile inimii, îmi păstrez gândurile întunecate dincolo de organe cu tot cu tristețea mea blocată-n trecut și cu nume fugind, împrăștiind urmele celui care nu a depins de un cântec al luării vieții de la începuturi. Să mă arunc în visuri de amaret, de levitații sincere către primul cer al primului eu, un zbor necuviincios și real deasupra remușcării și devenirii nedorite.
Vreau să trăiesc a doua zi a vieții mele.