(cărămida F)

S-a întîmplat astăzi pe la amiază, ori poate un ceas după. Nu prea ținem noi cont de trecerea timpului atunci cînd sîntem în serviciu de pază la Cortina de Fier. Bîrfim ca muierile, spunem bancuri, facem cîte-o foiță, dar, cel mai adesea cîte o colectă de mărunțiș; apoi un voluntar se duce la chioșc, la „Mioara răpciugoasă”, de unde se întoarce cu trei-patru jumătăți de „Lambada” sau de „Ochii lui Dobrin”.
În stînga noastră se află pe poziții plutonul „Fluieraș de fag” de la Sculărie, iar în dreapta plutonul „Fluieraș de os” de la Montaj. Noi sîntem, după cum bine ați intuit, plutonul „Fluieraș de soc” de la Atelierul de Prototipuri.
Caș, comandantul nostru de grupă, toarnă vodca în capacul de la gamelă, care are pe interior un semn distinct și paralel cu fundul capacului. Linia reprezenta „măsura” cuvenită fiecăruia și care trebuia respectată cu sfințenie. Pentru această operațiune el încălca flagrant și permanent consemnul: își scotea mănușa din mîna dreaptă. Fiind în plin Război Rece, eram obligați să purtăm, iarnă-vară, mănuși de tip cazon, cu un singur deget.

*

Ei, atunci s-a întîmplat minunea. Fraților și tovarășilor, dragi camarazi și dumneata, măicuța mea bătrînă, cu brîul de lînă: ați văzut cum ruginește un fier? O tablă, să zicem, așa ca exemplu pentru intelectualii de rînd. Întîi capătă acea culoare maronie, apoi metalul se erodează treptat și peste un an-doi, cel mult, apar găuri cere se lărgesc treptat și implacabil, la fel ca și găurile din asfalt. Și dacă veți avea răbdarea să o urmăriți an de an surpriza va fi pe măsura atentei observații, iar dacă veți avea răbdare o sută de ani (dar cine are?) o să constatați că nu mai rămîne nimic din frumusețea de tablă.
Acest fenomen s-a petrecut și cu Cortina de Fier doar în cîteva minute și sub ochii noștri uimiți și puțin încețoșați de aburii „Lambadei”. Dacă am spune că a căzut sau s-a tras Cortina de Fier, expresia ar fi total greșită. S-a dezmembrat rapid, faldurile ei falnice au ruginit instant, s-au umplut de găuri, găurile s-au lărgit fulgerător, un praf maroniu a plutit o vreme prin aer, apoi n-a mai rămas nimic. Cortina a dispărut și în locul ei au rămas doar niște vagi urme de pulbere, n-a mai rămas din ea nici cît rămîne dintr-o bucată de antimoniu aruncată într-un cuptor fierbinte. Mai tîrziu, Jintiță care este mai tare la „teorie”, că nu degeaba-i la „seral”, a spus că „a perceput organic” dezintegrarea structurii moleculare, ba chiar a simțit cum i-a trecut diagrama fier-carbon pe lîngă tîmpla stîngă.

*

Ne-am scos măștile de gaze, dar cele mai multe n-aveau cartușe filtrante, iar cele care aveau, n-aveau tuburi. Unele n-aveau nici cagule, dacă puteți crede că e posibil așa ceva, iar masca de gaze a lui Urdă mai avea trei jumătăși de tărie! Praful nu părea periculos.
Din stînga și din dreapta noastră se apropiau în goană și în același timp, comandanții celorlalte plutoane: Burduf și Bărbînță.
„Și la voi, bă?”, întrebă Bărbînță. Era galben la față, arăta chiar ca o bărbînță dată cu baiț.
„Și la noi”, răspunse Mielu, comandantul nostru de pluton.
„Asta-i diversiune inamică, de acum ne putem aștepta la orice. Să vedeți că în curînd o să apară și armata, tancurile, aviația. Presimțeam eu că ăștia pun ceva la cale”, comentă Burduf. El era mai informat, făcea parte din aparatul de partid al I.U.C.P.I.P.-ului.
Pînă să ne revenim din uimire și pînă să ia și șefii o hotărîre (asta era chiar imposibil !), iată-l și pe Zer, magazinerul de la „finite” și agentul nostru de legătură în același timp. Alerga și gîfîia ca o motoretă Mobra:
„E groasă chestia, fraților!”, scandă el abia respirînd. Apoi se așeză pe o bornă de graniță. Pe una tip „punct”, cea care era mai apropiată. Pentru că bornele care delimitau granița erau: una linie, una punct, una linie, una punct etc.
„Măi Zer, chestia aia a ta nu-i nici groasă, da’ nici lungă”, rînji Urdă, calm și cam lungind vorbele. Sticlele de „Lambada” erau în masca lui de gaze, nouă nu ne mai ardea de „tărie”, dar pe el îl cam „ardea”.
„…te-n c…pe mă…, eu alerg ca nebunul și voi…” Apoi observă lipsa Cortinei și rămase cu gura căscată. „Și eu care credeam că aduc cele mai importante vești! Asta ce mai e?”
„Îți spunem noi, lasă asta, ciripește-ne veștile”. Zer înghiți în sec. Toți știam că-i Ciripitor, el știa că și noi știm, dar nu-i pica bine cînd îi aminteam. Mielu își aprinse o țigară și se așeză și el pe o bornă. Ne așezarăm, care cum a avut loc pe bornele de graniță, care pe puncte, care pe linii:
„S-a transmis ceva la televizor, apoi toată conducerea a luat-o razna. Strigau, umblau de colo-colo, prin sala de protocol, de se loveau unii de alții. Știu de la Oița. Cică erau cu toții în ședință operativă, cînd a dat buzna Lăbuș, ofițerul de serviciu, care a început să strige încă din secretariat: A fugit! Apoi a intrat direct în operativă, degeaba a încercat Oița să-l oprească. Ușa s-a închis și n-a mai auzit decît: revoluție, lovitură de stat, elicopter, lume la Televiziune. După vreo juma’ de ceas a ieșit directorul Buldog și cu lent-colonelul Berbec. Buldog era îmbrăcat în costumul lui verde, ziceai că și-a pus vesta pe față, că și fața-i era tot verde. Berbec era transpirat și se ștergea mereu cu o batistă, își păstrase calmul însă, iar lui Lăbuș îi căzuse falca, totuși limba și-o ținea în gură, parcă și-ar fi mușcat-o din greșeală. A mai zis Oița că…”
Vorbea cu voce tare, gesticula. Eu și Urdă nu mai avuserăm loc pe borne, stăteam întinși direct pe pajiște, mai într-o latură a grupului. Mă bătu pe umăr, îmi făcu semn cu ochiul, scoase o sticlă virgină de „Lambada”, rupse dopul cu dinții și înghiți cam patru-cinci măsuri de „capac-gamelă”. Apoi îmi întinse sticla. Avea o privire așa de sticloasă încît n-am îndrăznit să-l refuz.
Adio disciplină, adio camaraderie, adio egalitate, adio fraternitate!

*
Zer se opri, abia mai putea respira. Pe fondul acalmiei verbale, vocea răgușită a lui Urdă sună ca o placă de patefon uzată:
„Măi Zer, și pînă la urmă care-i vestea care să ne privească pe noi? Zi-ne și tu ceva mai la obiect. E adevărat că Oița mestecă ciungă, atunci cînd…?”
Atît Urdă cît și Zer au tînjit după grațiile Oiței, secretara. Zer a avut mai multe șanse, de, băiat mai stilat, cioban-sportiv, orășean de familie bună și cu renume-n Sărăcăceni; pe deasupra și magaziner la „finite”. În tot I.U.C.P.I.P-ul, chiar și în Sărăcăceni se știa că directorul Buldog stătea mai mult prin garsoniera Oiței, garsonieră care i-a fost repartizată în regim de urgență. Știa și nevasta lui, directoarea spitalului, dar ignora faptele cu un aer indiferent și superior. Toată lumea spunea că-i o femeie de ispravă. Vestea se lățise pînă la Județeană, chiar și pînă-n Centrală. Acum, Buldog umbla de zor s-o căpătuiască pe Oița și cu un bărbat. Zer era ca și logodit cu ea, așa că înjurăturile lui explodară precum o grenadă ofensivă:
„Fecior de curvă ce ești, dacă mai spui ceva de Oița îți sparg felinarele și-ți aplatizez ocarina, de-o să zici că te-a băgat careva sub presa de patru tone-forță. Mîntuirea, anghinarea și dumnezeii cui te-a lepădat!”
„Ba pe mă-ta, bou încornorat, mă-njuri de mamă, nefericitule? Stai că te fac marmeladă, pronto!”
Pînă să ne dăm seama își traseră reciproc cîțiva pumni sănătoși, apoi se încăierară corp la corp. Cu greu i-am despărțit, țineam de ei și tot încercau să se repeadă unul la altul, ca doi berbeci în perioada de montă.

A trecut ceva timp pînă cînd Zer și-a recîștigat suflul și a putut continua relatarea. Urdă s-a retras iar la periferia grupului de luptători și cotrobăia nervos prin masca de gaze. În sfîrșit, Zer continuă:
„Au sigilat televizoarele din sala de mese, de la Clubul sindicatelor, din Cămin. Vorbeau ceva și de releul de pe Cornul Caprei. Apoi, s-au închis iar în Sala de protocol, cei doi directori, Buldog și Batal, comandantul Berbec, Balada de la Proiectare, Bîrsana de la Sindicat, specialistul Sîr de la Rostov, ofițerul de serviciu Lăbuș și alți trei-patru șefi de secții…”


*

„Hmm, hm, hm”, o tuse seacă și falsă încerca să ne atragă atenția. Prinși de cursul istorisirii și cuprinși de uimire am uitat de cea mai elementară urmă de vigilență. Întreaga companie, trei plutoane stînd la palavre, nici o santinelă, posturile de pază părăsite. Mai ales într-o asemenea situație de forță majoră! Cu pași de felină se apropiase de noi comandantul Berbec, venind dinspre clădirea de birouri a I.U.C.P.I.P-ului. Burduf l-a văzut primul, a sărit ca ars de pe borna de graniță „punct”și a strigat „atențiune!” A fost un moment de învălmășeală, plutoanele s-au aliniat și Burduf a bîlbîit un raport. Berbec a miorlăit cu glas jalnic un: „bună ziua, luptători”, apoi toată compania a strigat într-un glas: „Să trăiți tovarășe lent-colonel!”, iar Urdă a adăugat, dînd glas, după ce formula s-a încheiat: „Berbec!”. Așa făcea de fiecare dată, și tot de fiecare dată Berbec se înroșea, țipa la el și-l amenința cu toate sancțiunile și pedepsele prevăzute și neprevăzute de regulamente.
Ne așteptam iar la o porție de instrucție, de mustrări, amenințări și sancțiuni în masă. Culmea, era atît de smerit, de blînd, zîmbea strîmb și avea pictat pe față un rictus de spaimă. Avea aceiași expresie ca a Ioanei de la Ascuțitorie, după ce a fost anchetată de către organele de resort pentru că și-a provocat un avort cu fusul. Vorbele-i erau miere pe pâine:
„Se pare că” – aici făcu o pauză - privind către linia imaginară care unește (sau desparte?) cerul cu pămîntul, și care acum (după dispariția Cortinei de Fier) era extrem de vizibilă, „se pare că elemente dușmănoase, iresponsabile, străine de idealurile noastre, pizmașe pe cuceririle și realizările noastre, elemente rău intenționate din afara Cortinei, poate și din interior, au complotat în culise”, sublinie el cuvintele cu o tonalitate aparte, „cu răutate, cu scopul de a ne distruge, sau măcar a stagna făurirea societății noastre multilateral dezvoltate”, ridică el vocea: „se pare că s-au coalizat și au întors armele împotriva noastră, într-o nemaipomenită și coordonată diversiune. Zic – se pare – pentru că în acest moment avem prea puține informații, legăturile noastre cu Centrala și Comandamentul Gărzilor au fost tăiate, iar de la Releul de comunicații și bruiaj nu recepționăm decît frînturi de informații. În acest moment, tovarășii Timpaniști sînt în drum spre Creasta Oii, pentru a verifica dacă personalul care deservește obiectivul mai este la post și dacă aparatura funcționează la toți parametri. E posibil să avem interferențe de transmisie, se poate suprapune și o transmisiune piratată, cine știe?”
Am privit cu toții către Creasta Oii, acolo linia imaginară care despărțea (sau unea) cerul cu pămîntul era vizibilă după dispariția Cortinei de Fier; și unde doar schela zveltă a releului și antena lui uriașă ce mai zigurau Orizonturile Roșii și înnourate.
„Noi trebuie să privim evenimentele cu calm și responsabilitate, continuă el, și să luăm măsuri în funcție de evenimente în curs de desfășurare. Deocamdată, am hotărît să îndepărtăm toate materialele propagandistice (lozincile, tablourile, gazetele de perete, revistele, volumele de omagii și broșurile de învățămînt politico-ideologic și să le depozităm la magazia „de finite”. De această sarcină se ocupă deja femeile de la ascuțitoria de foarfece pentru tuns turme și cei de la atelierul de confecționare a echipamentului de protecție pentru păstori.
Pînă se clarifică situația, ne retragem de pe pozițiile de apărare ale Cortinei, care, după cum se observă, nu mai există” – aici vocea lui căpătă un tremolo, ca un sughit:
„Două plutoane trec în repaos la căminele de nefamiliști, pentru odihnă și recuperarea forțelor de muncă și apărare. Rămîne doar plutonul Fluieraș de fag care va asigura serviciul de pază și apărare al obiectivului nostru, care acum se rezumă la sediul administrativ, la halele de microproducție și la simulatorului de transhumanță. La orele optsprezece, adunarea întregului personal al unității pe terenul de oină, pentru a primi noi dispoziții și sarcini de serviciu. Sînteți liberi!”
„Să trăiți tovarășe lent-colonel!”
„Berbec”, sună ecoul lui Urdă.