Cine ar fi trecut în ziua aceea prin inima Pădurii de Brad ar fi fost martorul unei scene demne de YouTube. Dar bine că n-a trecut. Ca de la atâta energie statico-magică i s-ar fi prajit smart-ul ca micii pe gratar, și atunci să te ții limbaj inadecvat urechilor (ascuțite) ale tinerilor spiriduși sub 200 de ani.

Ce-ar fi văzut? Păi să vă spun... Una bucată vulpe la pielea goală - sau, mă rog, semi-dezbrăcată, cu coamă de leu și botoșei, plus pămătuf în vârful cozii, de impresie artistică - urmărind în mare viteză, printre rădăcini, ciuperci, buruieni și trunchiuri de copac, una bucată spiriduș adolescent... Stop cadru și play cu încetinitorul...

Ciorapi bicolori până la genunchi (nu comentați gusturile mamei, că am făcut-o eu destul și m-am ales cu 5 ani detenție în scorbura puricilor - aka camera proprie), cizme ceva gen UGG (urâte cu spume, da” toți copiii au la școală), șort și tricou Poyana Altius pălărie, de care m-am apucat temeinic, să n-o pierd... În rest, panică maximă, ochi violet, urechile - fluturând în vânt, la ce vă așteptați altceva de la Prințul Moștenitor?

Ați ghicit, ăsta-s eu, perturbând în viteză toate releele GSM și fibrele Internet... Cu Coana Vlupe, pardon, Vulpe, pe urme, de data asta șucărită pe bune. Și nu mai e vorba despre Poianiade, ci despre veșnica mea problemă cu magia. Nu există vrajă pe care s-o încerc și să îmi iasă 100% bine. Uneori explodează totul, alteori iese pe dos, în rare cazuri reușește pe jumătate... Și nimic până acum n-a reușit să mă repare, nici doftori, nici babe, nici magicieni sau vrăjitoare, șamani, druizi, vraci, preoți sau alte categorii de consilieri mai mult sau mai puțin specializați în d-al-de-astea. Ideal ar fi să mă abțin de la vrajeli, dar e mare rușine pentru un Prinț al Florilor să nu fie în stare de nimic...

Dar și asta e o poveste destul de lungă, iar acum ar cam trebui să mă concentrez cât se poate de bine să scap de Madame V., a cărei răsuflare o simt deja periculos de aproape de ceafa proprie și personală. Da, de data asta mi-a explodat vraja chiar sub nasul Vulpii, d-aia s-a lăsat cu freză de pudel și nervi cât Himalaya pe capul bietei jivine roșcate.

Cum situațiile disperate au nevoie de soluții disperate, mă gândesc să recurg la un truc pe care l-am văzut la ființele umane o dată, când făceau drifting la marginea pădurii în vehiculele lor pe patru roți. Deci mă strădui să iau viteză, ochesc o rădăcină solidă care a scos nasul la aer și mă ancorez de ea cu toată disperarea de care sunt în stare. Descriu în aer un arc de cerc la 180 de grade, cu alte cuvinte, întorc cu frâna de mână, dau drumul rădăcinii și alunec prin glod câțiva metri, drept printre picioarele Vulpii, în direcția opusă. Jivina, peste măsură de uimită, nu apucă, din reflex, decât să pună o frână bruscă pe puntea spate, dar o lasă sistemul antiblocare și se duce și ea pe sanie, făcându-se armonică într-un trunchi de copac, cu pămătuful cozii în sus.

Arunc o ultimă privire, de probă, către cumătră, care mi-o întoarce elegant de jos în sus printre labele din spate, și observ că deja se zbate să se repună în poziție de start... Așa că stânga-mprejur și decolează iar, băiete, până să apuce să-i treacă printre urechi toate galaxiile de steluțe verzi și albastre. Bună inspirație, de altfel, că nu-i trebui mult să se lanseze pe orbită, în urma mea, ca pușcată dintr-un tun. Ie-te cum pornim din nou, iureș după iureș și drept să spun încep să obosesc. Da, și noi, spiridușii, obosim, mai ales din cauza ideii de a ajunge în sistemul digestiv al vulpilor de drept comun.