Alerg către nicăieri, cu impresia că mă îndrept spre destinația corectă. Însă pas cu pas încep să mă îndoiesc de drumul parcurs.
De fiecare dată ceva mă oprește, iar ca de fiecare dată calea de scăpare este marea. Nu mă mai regăsesc în nimic, iar visele se înmulțesc din ce în mai mult. Alerg spre mii de destinații, dar nici una finală. Parcă am uitat de unde am plecat, de unde vin și nu mai știu unde mă duc. Un singur lucru ăl știu cu adevărat, că la fiecare 6,7 sau 8 luni mă întorc pe tărâmul natal și totuși nu-l recunosc.
Ca orice om caut fericirea și aș putea spune că am găsit jumătate din ea. Dar ea, partea ce-mi lipsește unde este?
O caut, o visez, mi-o imaginez. De fiecare dată când m-am întors 'acasă', m-am îndrăgostit de ea, dar de fiecare dată ceva nu a mers sau nu a fost să fie ea.
Am crezut că fac alegeri greșite sau sunt doar atracții fizice. În timp am realizat că eu sunt partea vinovată. Cel dificil, ce a început să iubească cariera sa uitând că fericirea nu înseamnă doar bogăția materială. Sunt bogat dar în acelasși timp sărac. Banii nu mai au nici o valoare și așa cum îi fac și dispar, fără a mă uita în urmă. Acum am încetat să o mai caut, pe ea. Aș vrea ca ea să mă gasească, pentru că eu am pierdut speranța. Și totuși voi alerga neîncetat, îndreptându-mă spre nicăieri, folosind mereu aceeași scăpare, marea. Aștept cu nerăbdare să te găsesc sau momentul când mă vei găsi.