Când Paraschiva l-a cunoscut, Manole era un bărbat frumos, cu părul des, sprâncene bine croite, iute la mișcări și cu ochii întunecați de parcă te tăia când te fixa cu privirea. S-au cunoscut la o nuntă la un văr de-al ei din satul vecin. De cum a văzut-o nu a mai scăpat de el. Părea că o urmărește peste tot; când pleca în sat la magazin, se trezea cu el aproape.
- Frumoasă mai ești, Paraschivo, hai de ne-om lua! îi șoptea la ureche atingând-o pe coapse.
Ea roșea, se uita speriată în jur și se trăgea înapoi fără să spună nimic.
- E băiat bun, poate o să te pui și tu în rând cu lumea și o să te măriți, că anii trec ca ziua și mâine-poimâine albești la mine-n bătătură!
- Ascultă de maică-ta și luați-vă! Băiatul tot îmi aține calea, și ieri m-a oprit în drum. Primarul vă dă un loc de casă lângă ai lui, maică-sa e încă în putere, vă ajut și eu, e timpul să intri și tu în rând cu lumea.
Paraschiva niciodată nu prea a înțeles ce vrea să zică a fi în rând cu lumea. Ce are ea cu lumea? Ce are lumea cu ea? Dar n-avea de ales, un gol se așeză în inima sa și spusele părinților o urmăreau în nopțile senine când cântecul privighetorii și privirea rece a stelelor o mângâiau până spre ziuă. Era încă tânără și nu-i ardea să intre în greul vieții, ar fi vrut să mai aștepte. Dar nu a fost să fie. S-a măritat, și-au ridicat casă și Paraschiva a adus pe lume trei copii, unul după altul. Manole o scula la patru dimineața și-i înșiruia droaia de treburi de peste zi. El stătea mai mult peste drum și ajuta pe maică-sa, acolo mânca și se odihnea la prânz. Într-o zi însă, fusese chemat la primar și i se spuse că în zilele următoare va veni după el și după alți câțiva din sat cineva cu o mașină. Era ordin de la guvern, țara avea nevoie de ei. Paraschiva rămase neputincioasă, tristă, cu copiii mici, ograda plină cu animale, grădină și pământ de lucrat. La despărțire nu scosese o vorbă, doar câinele prinse a scânci când un camion apăru în poartă. Un bărbat înalt și uscat coborî și-i luă valiza aruncându-i grăbit:
- Hai! Deja e tarziu....
Timpul trecea, Paraschiva muncea zi lumină cu fața aplecată spre pământul curții și brațele amorțite de neodihnă. Primea când și când scrisori de la el pline de sfaturi și sarcini, de parcă ea nu știa ce are de făcut.
Nu le citea de față cu copiii ci la câmp, înconjurată de foșnetul cocenilor înalți. Punea jos șorțul de la brâu, se așeza pe o movilă nisipoasă de pământ și citea cu mâinile tremurând. Manole întreba de rosturile casei, de maică-sa, mai puțin de ea și copii. O îndemna să fie ascultătoare, cuminte, să mănânce cu măsură fără să se îngrașe că-i multă treabă de făcut, să nu plece nicăieri fără știrea soacrei și să nu cheltuie nimic fără aprobarea ei.
- Paraschivo, unde ești? auzea în apropiere....
Se ridica, își scutura șorțul plin de furnici, își ștergea lacrimile fierbinți și ieșea în grabă la marginea lanului de porumb.
- Unde te-ai ascuns maică, că te-am mai strigat de câteva ori!
Paraschiva, împăcată și resemnată, știind pentru ce-i căutată, îi întinse, ca de fiecare dată scrisoarea.
- Mă și duc la Drăgușanca la bufet să-mi descâlcească pe îndelete veștile de la săracul meu băiet. Punem și de-o țuică cu rom, că tare mă mai dor ciolanele... Și pleca fericită țopăind și fluturând scrisoarea ca pe un steag, scotocindu-se prin buzunare după mărunțiș.
- Tu întoarce-te de adapă vitele că le arde sufletul de sete pe dogoarea asta!
Anul fusese bun, toamna se apropia. Grădina era plină de zarzavat, roșii, varză, usturoi, ceapă și via încărcată de rod. La o săptămână de la Schimbarea la Față a Domnului Paraschiva merse cu vițelul la târg și-l dădu pe bani frumoși. Avea dis de dimineață o stare de neliniște, simțea că ceva se va întampla, dar când simți banii în mână se liniști. Ajunsă acasă, intră și rămase nemișcată. Manole se întorsese. Inima-i bătea cu putere, ar fi fost fericită dacă și-ar fi dat drumul lacrimilor dar nu putea. În odaia mare, așezat la masa de lângă fereastră, o aștepta fumând. Parcă mai gârbovit, cu fața mai palidă, mai slab. Paraschiva încremenise în picioare, în mijlocul încăperii și-l privea năucită. Simțea o mare emoție dar și spaimă. El o măsură aspru cu cei doi ochi negri rămași fără strălucire. Făcu un pas șovăitor înspre el și-i întinse mâna. El se ridică brusc și o întrebă grăbit de unde vine. Emoția fu înlocuită de o durere mare în inimă.
- Ești în stare să-mi dai un răspuns?
Situația penibilă și tensionată se destrămă când soacră-sa intră val-vârtej în casă și se aruncă în brațele lui Manole îmbrățișându-l. Luară banii obținuți la târg și porniră amândoi spre bufet.
- De atunci, d-na doctor, viața mea a devenit un coșmar greu de închipuit. Până când bunul Dumnezeu nu a hotărât să mă elibereze luându-i sufletul de lângă mine, nu a fost zi lăsată pe pământ să nu fiu biciuită, bătută, umilită, scuipată, înjosită, ocărâtă, înjurată. De atunci am cunoscut ce înseamnă cu adevărat munca fără pauze, doar cu câteva ore de odihnă pe noapte. Și după aceste ore așa-zise de odihnă mă prindea dimineața cu carnea de pe mine frământată, mușcată, cu gâtul și pulpele vinete ca nu cumva să mai atragă poftele altora. Copiii m-au părăsit căci se temeau de el. Am doar o soră, dar nu a putut face nici ea nimic. Ea mi-e martor că nu mint. El mergea cu căruța, eu pe jos pe lângă ea ca o vită. Am timpanele sparte și degetele strâmbe la cât au fost de răsucite și rupte. Picioarele și burta au urme de la arsura de țigară. Au trecut ani plini de spaimă în care de multe ori mi-am dorit să mor. Am fost lângă el când și-a dat ultima suflare; mă privea cu ochi mai negri ca niciodată, plini de ură. Cred că mi-am luat toate păcatele lui asupra mea căci la spovedanie am spus părintelui că am simțit o mare bucurie când a murit. Numai el, sora mea și d-voastră știți că la înmormantarea lui am plăns de fericire. Parcă trăiam un vis. În primele două săptămâni după ce l-am îngropat nu puteam dormi. Nu cunoșteam acest fel de liniște și pace. Acum m-am mai liniștit, vin copiii la mine, am tot ce-mi trebuie, ies la biserică, citesc seara cărți sfinte, mă odihnesc. Mă dor însă toate, dar nu am nimic, copiii m-au dus peste tot la doctori.
- Bunica, te dor toate pentru că acum te lovesc amintirile. Dar, cu timpul, se va așterne praful și peste ele. De acum înainte timpul este doctorul dumitate.
M-a ascultat cu atenție și fața i s-a luminat.
- Câtă dreptate aveți, nimeni nu mi-a spus aceste cuvinte! Se ridică și cu o privire blândă, recunoscătoare, ieși.
Doi ani după această întâlnire Paraschiva nu a mai venit la mine, îmi trimitea prin copii, din când în când, vești și flori din grădina ei. Acum o săptămână copiii au apărut fără flori, îmbrăcați în negru. Afară, ploaia molcomă atât de dorită de pământul cu fața crăpată de uscăciune se înteți. Sub picăturile de ploaie frunzișul des al copacilor forfotea ritmic ca un cântec vechi la început de lume.
( Balcan Anișoara- 28 aprilie 2018 )