... și-atunci eu aș fi găsit un Făt-Frumos. Căutând una dintre buruienile de leac de care îmi tot pomenise Bunica. Sau el m-ar fi găsit pe mine! Căutând cu lumânarea de la un sfeșnic una dintre probele de foc, apte să îl facă demn de titlul ce-l purta. M-ar fi luat: m-ar fi apropiat de inimă: ar fi simțit timpul cum bate: ar fi somat eternitatea: să facă bine să mă posede! Ei, bine, dacă se poate (... și, oare, este ceva ce nu-i stă în putință Eternității?!), să înceapă cu zona aia unde se iviseră primele bubulițe. Și, curioasă, doar neștiutoare, zgândărisem locul acela atât de bine camuflat... nu al vieții, ce încă din frageda-mi pruncie îmi aruncase mănușa. Să nu dea înapoi! Când ar putea să vadă noianul de soldăței, rând pe rând capitulând din vâltoarea primejdiei! Ca niște lași. Ca niște pui de potârniche. Pe creștet să-i mângâie! Să le vorbească despre iubirile vajnice! Cucerite pe câmpurile unde macii înfășoară cu sânge și dor gleznele. Și despre unica mea izbândă să le vorbească! Chestia aia... proverbială, ca un izvor din care, fără de știrea nimănui, oricând, la momentul potrivit, aveau să țâșnească nesfârșitele șiruri de victorii. Să continue! Cu floarea de lotus sau cu ochii mei. Totuna! Să nu se dea din fața privirii! Chiar dacă tăișul ei o să fie mai fatal decât al morții! Să pună apă vie...vieeee...ieeee...eee...! Da, aș fi găsit un Făt-Frumos... Dar el nu ar fi fost deloc-doar-frumos! Aproape că aș fi reînceput să vorbesc din tăcerile alea cuvântătoare. I-aș fi spus: Nu te opri! Când Frumusețea lui, deloc-doar-frumusețe, mi-ar fi terminat de oblojit cam toate gândurile.

M-aș fi trezit! Pe același câmp îndepărtat. Căutând fără de hotar una din buruienile de leac de care îmi tot pomenise Bunica... Ca să nu sperii singurătățile, aș fi mimat clipa regăsirii... Între timp, tu, Făt-Frumos rămas definitiv în Poveste, ți-ai fi adus, la răstimpuri, aminte de mine... Exact în clipa aia eu aș fi tresărit. În străadâncurile ei aș fi privit lumea, declamându-i adevărul: Și, totuși, nu există sfârșit!