Scriem pentru că ne temem de moarte; mai adesea scriem să ne facem viața suportabilă.

Chiar și atunci când nu avem nimic de spus: faptul de a o face este o semnificație în sine. Când ai putea să-ți aduci o cană cu apă rece. Să pândești strugurii cum se coc. Să intri pe poarta din nuiele de salcie... să mergi să mergi să mergi, să nu te mai oprești Să-ți cumperi în sfârșit rochia albă! Să o porți. Pe străzile aglomerate. În tramvai să o porți. Și în Uber. La ședințe anoste când pupilele celorlalți se măresc (deloc) dramatic: E vreo ocazie specială? Spune..., spune: s-a întâmplat ceva?... te-oi fi măritat? Tu imperturbabil să o porți. În inima din dreapta să o porți, asemenea unui șofer nonconformist ce-și acordă prezumția de naivitate, cu îndărătnicie crezând în vigilența aptă să scoată de sub picioarele timpului, ale trădării Viața. Ca și cum totul n-ar fi decât un spectacol să o porți! Spectacolul la care musai trebuie să te arăți fericit în veșmântul tău de lumină, ce acoperă lipsa cu-o nuntă interminabilă...


Dar tu optezi altfel! Așa că te așezi în fața filelor albe. Rob convins că în robie îi stă salvarea. Când între tine și neant nu mai rămâne nici fracțiunea infinitezimală și o forță anume te întoarce brusc-mântuitor din drumul acela.