Cum merg copiii, serile târzii, cu mama lor și miroase a petunii! Au ei de ajuns la câte o bunică! Când praful învață la perfecție lecția discreției: sub văzul lunii crește aripi de fluturi. Și au genunchii zdreliți, zvelte glezne. Inimi ce-i poartă înspre Sus. Răsuflarea timpului, pașnic în lume pogorâtor. Un duh altfel sortează lucrurile, prioritățile. Păsările s-au adunat vii la poalele muntelui, dealul în miniatură în care mi-am presărat comorile. Ele cântă în fibre vegetale, țânci verzi fluiere făcuți. Dorul de suflet de om... neînstare în afara frumuseții să se găsească. Una câte una, ciripitul adună fermecate rețele de electricitate. Acum m-am născut! Fără de teamă strâng viața la piept, trupu-i infinitezimal, niciodată cu ochi lumesc văzut. Și știu: vremea n-are încotro: trebuie să mi se supună! Aici, în fieful celor care mult mai prejos decât Toma Necredinciosul se arată! Cine a zis că petuniile înfloresc 1 singură oară? Și atunci doar cu jumătate de glas? Că trecerea ia cu ea miresme sens eternitate?


Drumul ăsta intrat în sângele meu, acolo rămas să se perpetueze. Mereu și mereu regăsit de la o fereastră. Când îmi împing omul mare, las Copilul să se-nstăpânească.