Anul ăsta privisem mai târziu cerul, așa că ratasem dansul ritualic al păsărilor Domnului înainte de marea plecare. Printr-o ușă deschisă, ridicasem la un moment dat privirea, dădusem la o parte ceața, mișunatul musculițelor invizibile. Greoi, pescărușii mă încredințaseră de fidelitatea lor ancestrală, fidelitate de păsări necălătoare. Făcându-mă, într-un fel, a înțelege ce scump era tributul pe care îl plăteau ei ca vietăți prădătoare, câtă îngăduință, deci, se cuvenea de la Dumnezeu, poate și de la oameni! Aripile mi-au rămas încorsetate, ca prinse într-o valiză cu uitare. Brusc, mi-am amintit serile de sfârșit de august când, semeni buni ai tuturor anotimpurilor, vegheam ca la o vecernie zborul pe cât de aproape de pământ, pe atât de înalt al rândunelelor. Cum noi, simpli spectatori, neoficianți ai vreunei slujbe, ne asumam anonimatul, mai ales marele privilegiu de a fi martori... Trupul salciei bătrâne zăcea, lăsându-ne loc să captăm câte un cântec, vârfuri de degete rozalii acolo în cerul cerurilor... Amară, scoarța ne readucea în memorii afective gustul Copilăriei, gustul lui Acasă. Am privit peste umărul Mamei: m-am văzut pe mine... peste timp, când prea târziu aveam să privesc cerul.