Doar vântul mai era prezent. O tăcere blândă, ca foșnetul Sevei prin nervurile frunzelor, plutea peste străzi. Èc Òv se însenină. Ca întotdeauna, magia vocii lui purtase impulsul neuromultiplicator printre măsurile timpului, fragmentând vibrațiile în note balsamice. Briza Erìbùi erupse ca un vulcan, culorile ei străbătură toate gamele și amplificară răspunsurile. Seva foșnea, îngăduitoare. Undeva, în orizontul Pădurii, printre vibrațiile care se întorceau în norii portocalii, își făcu apariția Semnul Nùb. Cel de-al șaptelea simț își lărgi unghiul de propagare, iar silabele însuflețiră celulele generând un vârtej consensual în mijlocul căruia locul principal fu ocupat de accent. Èc Òv gândi un timbru limbic, înconjurat de mici scântei care, tresăltând, lăsară în urmă dâre umbroase, ca niște pistile curioase. Țesătura nevăzută revărsată de zborul licuricilor peste Pădure începu să prindă contur. Senzația că iarba crește cu vârful în jos, atârnând din scânteile aripilor acestora, apăsa rimele, lăsând vederii impulsuri nostalgice de dorințe, ridicate ca niște scuturi în sinapse. Magia era protejată. Încă o dată, vocea lui Èc Òv făurise bariere în calea vârtejurilor neprogramabile din Sinapsa Inducerii, Templul Divinului Unghi devenind, el însuși, spirit.