A trecut o toamnă şi o iarnă, a-nflorit cireşul, o singurătate din ce în ce mai prezentă mă sâcâia, am simţit-o la sărbătorile de iarnă, când a venit primăvara, munca în livadă şi prin curte m-a făcut să uit, dar când s-au copt cireşele în mai, m-am hotărât, scurt, cu toată voinţa. Priveam fructele şi o vedeam pe Sofia în cireş. Am scos nişte bani din bancă, am dat o tură prin magazinele din Dej, cumpărând daruri de tot felul, am vorbit cu prietena mea spanioloaica să-mi hrănească cei doi câini, şi, într-o sâmbătă dimineaţa, cu noaptea-n cap, dar numai după ce am umplut cu cireşe o geantă frigorifică, am pornit către Argeş. Pe la două după amiază eram în Curtea de Argeş, am mâncat într-o jumate de oră, apoi am început urcuşul pe valea Argeşului, intrând pe Transfăgărăşan. Am lăsat mănăstirea Curtea de Argeş în dreapta, am intrat în ţinutul baladelor, Albeştii Pământeni, Albeştii Ungureni, apoi Oeştii Pământeni şi Oeştii Ungureni, am trecut de Rotunda şi Bucşeneşti, intrând, aproape de orele patru ale după amiezii, în Corbeni, punctul final al călătoriei mele. Am trecut de primărie, am traversat Argeşul reducând viteza la minim acceptabil, mă apropiam de casa Iulianei potrivit indicaţiilor unui consătean, două suflete cu părul creţ, se jucau în curtea pietruită, Sofia o iniţia pe Raluca în mersul pe tricicletă, două suflete, doi îngeri fericiţi pe Pământ, m-am asigurat în ultima clipă, oprind maşina dincolo de curtea fermecată, mă uitam în oglinzile retrovizoare, în dreapta nu mai vedeam decât gardul casei, în stânga, un autobus a oprit în staţia de peste drum, prin spatele lui trecea Iuliana, poarta curţii s-a deschis, Sofia a sărit prima în braţele mamei, Raluca, mai înceată s-a aruncat şi ea, toate trei, într-un buchet de iubire şi fericire, intrând în curtea casei unde ar fi trebuit să intru şi eu. ,,Când vei întâlni doi îngeri , atunci vei înţelege, vei şti totul, tot ce-ţi va trebui se va desluşi doar atunci", îmi spusese Ştefan în noaptea destăinuirilor, voind să-mi spună, de fapt, că toată spovedania lui, cele cincisprezece ore de poveşti fascinante, dovedeau o singură dorinţă, dorinţa lui, sinucigaşul programat istoric, de a-i duce mai departe viaţa neterminată, calea normală, al doilea destin, cum spunea el cu mândrie, destinul uman. În clipele acelea chiar am crezut asta, m-am speriat, cred, de atât de multă fericire, în care simţeam că nu am ce căuta, locul era ocupat, văzusem înainte de pod, la intersecţie, un indicator către pensiunea ,,Irina” am mers mai departe, la cinci sute de metri am intrat în curtea pensiunii, m-am cazat, mi-am dus bagajele în cameră, amânam mereu, înţelesesem toată strategia pustnicului, asta mă ţinea pe loc, mă simţeam manipulat, îmi plăcea ceea ce simţeam, dorinţa de a le vedea pe toate trei, mai ales pe Iuliana, mă împingea dincolo de râu, teama nedefinită de ridicolul inoportunităţii, mă ţinea pe loc.
- Te porţi ca un copil! mi-am spus privindu-mă în oglinda de pe hol, trebuie să mergi la ea, să-i dai banii pentru casă şi grădină, s-o vezi pe Sofia, pe Raluca, să vorbeşti cu ele, apoi poţi pleca, te poţi întoarce în dealul tău, veghindu-l pe Ştefan, cineva trebuind să-i aprindă şi lui o lumânare, de ziua morţilor, chiar dacă el trăieşte. Gândul acesta zăcea în mintea mea încă de la explozia din muntele cetăţii, tot timpul am avut sentimentul falsităţii rolului interpretat de Iuliana pe balconul de nord, eu credeam cu tărie în iubirea lor, Iuliana parcă se grăbea, ceva o făcea să-l jeleasca repede pe Ştefan, şi să plece, dar... atunci abia am înţeles, nu se grăbea ea, m-a expediat pe mine, ea întâlnindu-se cu pustnicul după plecarea mea, explozia din peştera comorii trebuind să fie declanşată de cineva. Aici mi-am recunoscut înfrângerea, Ştefan m-a învins, m-a păcălit, credeam că eu am fost deştept şi am furat cufărul, dar esenţialul mi-a scăpat, Iuliana s-a întâlnit cu Ştefan, care stătea ascuns undeva, poate pe drumul cerbului de pe grohotişul albastru. Această conştientizare a unui simţământ vechi a avut darul să mă umple de tristeţe în prima fază, dar, foarte repede mi-am revenit şi m-am eliberat de o povară la fel de veche, speranţa în continuarea celui de-al doilea destin al pustnicului, credinţa că îmblânzitorul de cerbi mi-a lăsat în grijă pe Iuliana şi pe cele două copile ale lor. Naivitate generată de bucuria traiului în preajma fiinţelor care mi-au umplut viaţa mai mult de un an de zile.
Am adunat toate darurile pregătite într-o sacoşă, mai aveam şi sacoşa cu cireşe, am chemat un taxi la pensiune, m-a lăsat în staţia de autobus, am aşteptat să plece, traversând strada şi oprindu-mă doar pentru o clipă în faţa porţii metalice, încă neîncuiată. Un căţel cu picioare scurte, roşcat şi gras, lătra cu furie, trăgând să-şi rupă lanţul, am intrat, m-am întors către portiţă, apropiind-o cu grijă, şi în clipele următoare când eram aproape de uşa de la intrare, în lumina becului din tavanul antreului, s-a deschis uşa, copila cea mare, Sofia, a-nceput să strige fugind în casă, revenind imediat, apoi fugind din nou după maică-sa:
- E nenea Ştefan, a venit nenea... Cristian, mamă! e nenea Cristian, vino să-l vezi!
Am rămas pe loc, aşteptam să văd ce va urma, a ţâşnit din nou Sofia aruncându-mi-se în braţe, am lăsat sacoşele din mână, ridicând-o şi strângând-o tare, cu braţele ei după gâtul meu. Iuliana a apărut în uşă legându-şi basmaua neagră, mi-am amintit că mai devreme nu era îmbrobodită cu basma neagră, am lăsat-o încet pe Sofia, neluându-mi ochii de la maică-sa, ne priveam în tăcere, nu ziceam niciunul nimic, mi-a fost teamă pentru o clipă, regretul întâlnirii m-a încercat, am inspirat cu ochii închişi, salutând pur şi simplu:
- Bună seara Iuliana, salut puştoaico, mi-a fost tare dor de tine, mi-am exprimat eu suferinţa depărtării indirect, scoţând-o pe copilă la înaintare, îndreptându-mi privirea, cu drag, înspre Sofia. Ai lipsit la cireşe, dar ţi-am cules eu o geantă, câteva zile îţi ajung, vă ajung tuturor. Pot să intru pentru cinci minute?
- Bineînţeles, iartă-mă, poftim în casă!
Am intrat în holul lung, cu două uşi pe stânga şi trei pe dreapta, m-a poftit în prima cameră din stânga, o sufragerie cu mobilă veche, lăcuită, de două ori am trecut pe lângă ea, mi-a deschis uşile privind în pământ, am lăsat geanta cu darurile, şi cea cu cireşele în hol, spunându-i Sofiei să le deschidă şi să scoată toate lucrurile, eram singur cu Iuliana în camera luminată puternic, nici nu voiam să mai stau mult, regretul deplasării mă luase în stăpânire, i-am spus sec, fără alte amabilităţi:
- Trebuie să-ţi dau două lucruri, prima dată, cele nouă mii de lei pentru casă şi grădină, le-am vândut acum două luni, am folosit împuternicirea pe care mi-ai lăsat-o şi te-am scăpat de căsuţă, este exact suma pe care mi-ai spus că o doreşti pentru proprietate, şi mai am un lucru să-ţi dau...
- Ar trebui să-ţi păstrezi banii, nu mai am nevoie, am bani... muncesc şi câştig bine, păstrează-i tu, pentru tot ce ai făcut pentru noi, pentru grija câinelui, pentru... tot.
- Nu-i aşa, ăştia ţi se cuvin, eu mi-am oprit partea, aşa cum ai spus la plecare.
- Ai un vecin de treabă?
- Da, este cel mai de omenie pe care l-aş fi putut găsi, am rostit rar şi apăsat, am cumpărat-o chiar eu, poate fac o casă mai mare pentru închiriat, după ridicarea mănăstirii pelerinii vor avea nevoie de cazare.
I-am întins cu hotărâre plicul, apoi am scos din buzunarul interior al hainei, un săculeţ mic de pânză, strâns la gură, întinzându-i brăţara sustrasă din casa ei, în urmă cu mai bine de un an, când a născut-o pe Raluca.
- Ţi se cuvine pe deplin, iartă-mă că te-am minţit, dar nu m-am putut despărţi de ea, şi acum mi-e tare greu, dar mi-am făcut una la fel, aşa că suferinţa nu-mi mai este aceeaşi, i-am spus arătându-i scurt un alt săculeţ, din care am lăsat pentru o clipă să-mi cadă în palma stângă, brăţara soră a celei restituite, gestul fiind unul pentru Ştefan, supravieţuitor al cutremurului din munte. Voi pleca în două minute, dar mai am două rugăminţi, aş vrea să o văd pe Raluca şi, mi-e greu să-ţi spun, dar aş vrea să-ţi văd chipul fără basma.
A primit brăţara aproape indiferentă, eu am ascuns-o pe a mea la loc în buzunar, mi-a întins-o şi pe a ei fără să spună nimic legat de gest, n-am putut să refuz darul pe care l-am ascuns repede lângă cealaltă bijuterie.
- Raluca este pe hol cu Sofia, îşi împart darurile, o vezi când ieşi... mi-a spus în timp ce-şi scotea basmaua aruncând-o pe pat, pentru a-şi putea aranja cât de cât părul negru, lung până pe umeri.
O priveam în tăcere, hipnotizat, nu mă puteam rupe de lângă ea, pentru a doua oară în acea zi mă privea şi ea în ochi.
- Eşti o femeie frumoasă, rămâneţi cu bine!
- Eşti un om bun, mergi sănătos!
Am ieşit în holul lung, unde fetele-şi împărţeau micile cadouri sub privirile bunicii, femeia cu spatele adus şi părul alb, tuns scurt, răspunzându-mi cu blândeţe salutului dublu de bună seara şi la revedere.
- Bună seara maică, dar şi pleci? Nu rămâi să mănanci ? Iulico, de ce nu l-ai servit cu ceva?
- Sărut mâna, plec chiar acum, vreau doar să o prind de năsuc pe Raluca cu gura plină de cireşe, şi cu degetele răsfirate şi colorate, şi s-o îmbrăţişez pe Sofia, nepoata mea de pe deal. Rămâneţi cu bine!
- Când mai vii, nene Cristian? m-a întrebat Sofia, îmbrăţişându-mă cu braţele întinse, atât cât putea, apoi cu toată forţa, când mi-am aşezat genunchiul stâng pe podea.
- Cine ştie... Hai să batem palmele!
Nu mi-am ridicat genunchiul din pământ până nu am bătut palmele, dreapta, stânga şi apoi amândouă. M-am ridicat şi am sărutat-o pe frunte pe Raluca, i-am strâns năsucul între degete, ieşind repede din casă şi pornind pe jos către pensiune.
Mi-am anulat rezervarea camerei, după o scurtă dispută am renunţat la bani, mi-am adunat lucrurile pornind la drum. În casa Iulianei era lumină, doar becul de afară era stins, draperiile grele ascundeau interiorul. Am trecut în viteză, hotărât să fiu la răsăritul soarelui acasă, în Ciceu Corabia. Mai mult de atât, voiam să mă prindă lumina dintâi pe vârful cel înalt al înţelegerii depline, să urc în cel mai bătrân stejar de pe culme, să privesc în nord şi în sud, să văd cele două balcoane în acelaşi timp, deasupra grotelor care au adăpostit, vremelnic, frumuseţi nemaivăzute apoi să-mi odihnesc privirea spre răsărit, asupra cetăţii, căutând-o pe prinţesa holografică, chiar dacă ştiam că sunt, poate, prea sărac pentru a mi se arăta. Voiam să învăţ a-mi schimba tristeţea în nepăsare, indiferenţa devenindu-mi stăpână, înţelegând că, uneori e bine să nu trezeşti istoria, sau cel puţin să nu o faci întorcându-te, cu toată fiinţa ta, în trecut. Poţi doar să priveşti, cu sfială şi în tăcere absolută.