Într-o seară îmi spune soția pe un ton foarte autoritar:
„Ia vino tu, încoace, să discutăm ceva foarte important!”
Primul gând a fost să-mi inventariez acțiunile din ziua respectivă și să văd cam ce „prostii” am mai făcut, dar nu am avut timp, deoarece discursul partenerei mele a început imediat:
„Mâine dimineață, pe la opt și jumătate-nouă, te duci tu, fain-frumos, pe jos, ca într-o plimbare, nu tot cu fundul în mașină, la bancă și întrebi ce bani mai avem noi pe acolo. Că dobânzile stau pe loc, după cum știi și tu. Apoi, fiică-ta nu cred că se mai mărită curând, că s-a despărțit de Victor, deci nu mai ținem bani de nuntă”.
Ca o paranteză, remarcăm ceva specific tuturor nevestelor.
Deci, când a vorbit despre despărțire și anularea nunții, soția mea a spus „fiică-ta”, dar acum câteva săptămâni, a folosit o „nuanță” referindu-se la aceeași persoană, pe care o veți sesiza cu ușurință:
„A dat fiică-mea telefon de la Cluj, că s-au afișat rezultatele de la examenul de definitivat în învățământ și mi-a spus că a reușit cu o medie foarte mare, a doua dintre toți candidații! Zicea că mai stă o zi, să se distreze cu două prietene, foste colege de facultate”.
Dar, să închidem paranteza și să-i dăm din nou cuvântul soției:
„Așadar, m-am gândit să cumpărăm, undeva la țară, un teren, să am și eu pomul meu și un loc unde să mă adăpostesc de ploaie dacă ieșim la un grătar. Ai auzit, doar, că ăștia de ne conduc se plictisesc, nu știu ce legi să mai inventeze, și au hotărât că, de acum înainte, nu mai avem voie să ieșim la iarbă verde oriunde, ci doar în locuri special amenajate”.
A doua zi de dimineață am executat sarcina primită (adică m-am dus la bancă, deoarece atunci nu aveam, ca acum, banking pe telefon), i-am adus „situația financiară”, soția a luat o foaie de hârtie, a împărțit suma în două părți și a hotărât:
„De partea asta nu te atingi, că sunt banii de înmormântare sau, Doamne ferește, pentru orice eventualitate, în caz că dă peste noi o boală gravă. Intră pe internet, că până acum l-am plătit doar pentru treburile tale personale, și caută ce ți-am spus, de banii rămași. Când găsești, îmi zici și mie despre ce este vorba, mergem, vedem și, dacă ne convine, cumpărăm rapid, nu mai pierdem vremea”.
Primul lucru care mi-a venit atunci în minte a fost ceea ce spunea un coleg, la o petrecere care avusese loc cu câteva zile în urmă, când se discuta despre bani, economii, investiții ș.a.:
„Băi, vă spun eu, nu mai țineți banii la bancă! Cheltuiți-i! Cumpărați-vă mașină nouă, renovați-vă locuințele, faceți excursii!”
Iar când cineva a replicat că este nevoie, totuși, de economii, măcar o sumă pentru cheltuielile de înmormântare și pentru situația că ne îmbolnăvim grav, cel care spunea să ne cheltuim toți banii, nu s-a lăsat:
„Păi, nu aveți copii, nepoți sau alți moștenitori cărora le va rămâne apartamentul? Măcar atât să facă, să vă înmormânteze pe cheltuiala lor. Iar dacă peste cineva dă un cancer galopant, tot atât de repede se duce pe lumea cealaltă, și cu bani și fără. Adică, poți să mori pe gratis, în patul tău sau poți să o mierlești pe bani mulți la o clinică de lux din Viena”.
Da, le zicea destul de bine, dar soției mele, adeptă înfocată a „familiei tradiționale”, nu cred că era bine să îi spun așa ceva, deoarece „banii de înmormântare” fac parte dintr-un obicei tradițional al românilor.
Am căutat cum mi-a spus, am găsit, am luat legătura cu vânzătorul, ne-a arătat proprietatea, am fost de-a dreptul încântați!
Era vorba de un teren intravilan, nici prea mare, nici mic, o grădină cu loc de casă, la marginea unui sat mirific, la vreo 25 de kilometri de apartamentul nostru, iar proprietarul avea nevoie urgentă de bani pentru o oportunitate de afaceri, altfel nu ar fi scos la vânzare o asemenea minunăție. Din același motiv, că avea nevoie urgentă de suma respectivă, ne-a spus că a fixat un preț mai mult decât rezonabil, iar noi fiind primii interesați vrea să încheie foarte rapid afacerea.
În prima parte a acestei colaborări ne-am înțeles foarte bine, mai ales pentru că s-au cunoscut și soțiile, iar acestea erau pe aceeași lungime de undă în multe privințe, ambele fiind educatoare. Am convenit că mergem la notar, să semnăm actele, după ce se rezolvă și problema apei curente, care era promisă în anunț, dar lipsea. Cică mai trebuia doar o lucrare destul de simplă, de racordare la o conductă principală, dar nu era liber instalatorul.
Până atunci am curățat toată proprietatea, am făcut planuri de detaliu privind pomii pe care o să îi plantez, am vorbit cu o firmă care să îmi aducă un container pe care să-l folosesc în mai multe scopuri, am muncit mai mult de o săptămână, de dimineața până seara târziu.
În acest timp, mai dădeam câte un telefon ca să întreb câte ceva dar, de fiecare dată, vânzătorul îmi răspundea, destul de iritat, cam așa:
„Hai domnule, că ești prea chițibușar, prea ești ca la armată!”
Situația a scăpat, însă, total, de sub control, când mi-a spus că în ziua următoare vin instalatorii să facă racordul la conducta de apă. O să îmi facă un cămin cu o cișmea în curte, iar mai departe, în timp, eu o să-mi duc apa unde voi dori. N-am avut ce face (sau bine am făcut) că am cerut niște detalii și s-a declanșat următorul dialog, întrebând:
- De unde vor trage meșterii apa? De la care conductă?
- De la conducta mare, care trece tocmai prin grădina noastră și care alimentează orășelul de lângă noi și toate celelalte sate din apropiere.
- Și este aprobare?
- Iar vorbești de parcă ai fi la armată, unde totul se face potrivit legilor și ordinelor în vigoare. Nu te interesează pe dumneata. Am zis că o să ai apă în curte, mâine seară vei avea căminul și o cișmea.
A doua zi dimineața eram la grădină înainte de ora 7. Pe la 8 au venit meșterii și domnul care îmi vindea proprietatea. Au săpat, au descoperit conducta principală și, nu după mult timp de acționat cu tot felul de scule, din pământ a explodat un șuvoi de apă, foarte înalt, de o presiune și o înălțime pe care le mai văzusem până atunci doar în filmele americane care arătau cum se descoperea, accidental, câte o sursă de țiței.
Agitație mare, vă dați seama! Unuia dintre cei doi instalatori îi vine ideea:
„Să mergem la vecinul de din sus, să vedem dacă se poate opri apa de la el!”
Între timp, deja pe la poartă curgea un pârâu mai mare decât cel „original” care era, din vremuri străvechi, la vreo sută de metri mai la vale.
Se întoarce instalatorul:
„Nu am reușit, trebuie să mergem la primărie, că este acolo o echipă cu scule mai bune ca ale noastre.”
Între timp, cu tot felul de table, cauciucuri și coliere, au reușit o improvizație, astfel încât apa nu se mai înălța chiar zece metri, dar tot curgea abundent.
Eu și meșterii am rămas acolo, urmărind avaria, iar Viorel, proprietarul, a plecat după echipa de la primărie, care a venit foarte repede și bine echipată cu de toate.
De cum s-a dat jos din mașină, tehnicianul, care era însoțit de încă doi lucrători, s-a răstit la instalatorii plini de apă și de noroi:
- Cine v-a permis, mă, să înțepați conducta orașului? Ați văzut voi vreun plan? V-a arătat cineva vreun contract de furnizare a apei potabile pentru această adresă? Ce ați făcut voi este furt calificat! Pușcăria vă mănâncă!
- Noi doar am executat lucrarea comandată de domnii!, răspunde unul, spășit, arătând spre mine și spre Viorel.
- Și dânșii vor răspunde, bineînțeles!
Atunci, Viorel, care era un bărbat foarte mic de statură, se face și mai mic, ia „poziția ghiocelului” și, pe un ton mieros:
- Hai, domnule inginer, că o să ne înțelegem cumva, că oameni suntem!
- Da, ne înțelegem în felul următor:
Eu, cu oamenii mei, reparăm avaria. Apoi, dumneavoastră mergeți la primărie, la camera 4, completați o cerere, plătiți devizul pentru întocmirea planului lucrării de racordare și, mai departe, vă explică acolo ce aveți de făcut. Pentru ce lucrăm noi acum, emitem factură separată. Dacă până mâine la amiază nu aveți contract de furnizare în regulă, voi depune reclamație la poliție.
Ufff! Se părea că am scăpat destul de bine, deocamdată!
Mergem, deci, la primăria orașului Crivăț, de care ținea satul Luntrea.
Domnul Viorel Gorun, discută cu un funcționar
- Bună ziua, sunt de la Luntrea, am venit pentru că vreau să mă racordez la apă.
- Da, luați loc aici, poftiți o coală de hârtie și un pix. Scrieți:
„Subsemnatul.... și dați câteva date personale... prin prezenta vă rog să aprobați lucrările necesare pentru racordarea la sistemul de furnizare a apei potabile în satul Luntrea, numărul...”
- Stați puțin, că nu știu numărul... am mai multe proprietăți în zonă...
- Păi, unde este casa?
- Nu este casă, este numai loc de casă, la marginea satului.. cum se vine de la Sibiu....
- Nu aveți acte pentru locul respectiv?
- Ba da, cum să nu, poftiți!
- Domnule, dar după câte văd, aici nu este vorba de un teren intravilan ci de unul arabil situat cam la doi kilometri de sat. O fi și locul de casă al dumneavoastră, însă ați încurcat actele...
- O să revin cu hârtiile bune și rezolvăm cu apa, dar nu mai vând nimic, m-am enervat – zice arătând spre mine – că tot timpul ai cobit, de-aia nu ne-a mers bine!
Ne-am despărțit, mulțumind în gând instalatorilor nepricepuți care au produs avaria la apă. Mare noroc am avut cu țeava spartă, că, altfel, cu siguranță, aș fi semnat la notar „ca primarul”. Apoi, cine știe, am fi muncit și cheltuit la grădina de la marginea satului, poate am fi și construit ceva, iar peste câțiva ani ar fi venit un alt proprietar, care ne-ar fi trimis pe terenul nostru, la doi kilometri depărtare, în mijlocul lanului de porumb!