Am un amic, de când s-a pensionat parcă a înnebunit. Nu mai petrece un sfârşit de săptămână în ţară. E tot timpul împrumutat, ba s-o zic pe şleau e vândut la bănci.
Mai deunăzi am reuşit să-l prind la o bere... Pe care am dat-o eu. Făcea nazuri că nu bea, i-am zis că e pomană pentru tata. S-a lăsat cu greu, dumnealui e stilat, s-a trecut pe fineţuri din alea străine de nici nu pot să le pronunţ. Mai bine stam însă liniştit. După ce a mai ars încă vreo două halbe a început să mă facă albie de porci. Că sunt înapoiat la fel ca mai tot neamul ăsta românesc, că m-am retras la ţară ca toţi opincarii şi trăiesc precum un călugăr pustnic, habar nu am de lume, nu înţeleg progresul şi nu fac nimic să mă culturalizez. Dumnealui a văzut marile capitale ale lumii, Ermitaj, Prado, Luvru şi eu n-am ajuns nici măcar până colea în Ungaria.
Am răbdat cât am răbdat, da’ cu asta i-a pus capac. Dumnealui, care în viaţa lui nu citise decât câte ceva din bibliografia obligatorie, îl cunosc pentru că am fost cândva şi colegi, nu putea accepta că te poţi cultiva şi pe alte căi. N-am mai putut şi i-am zis, cu năduf, doar aşa ca să mă laud şi eu. I-am zis că sunt pescar pe BALATON. Şi că ultimul peşte prins acolo a fost un ton bălos. Am vrut să mi-l prepar eu. Şi l-am rugat pe un ospătar, pentru că era foarte alunecos (peştele), să mă ajute să-l tranşez. Dar l-a scăpat şi m-am tăiat la deget. Nervos, l-am privit încruntat şi ungurul, să se scuze, mi-a răspuns vinovat şi fâstâcit: DE BRE ŢIN...! M-am lipsit şi am plecat. Ştiu toată istoria Panoniei, dar de atunci nu mai calc pe acolo.
Mint, bineînţeles! În fiecare dimineaţă mă duc la BUDA şi trec PESTA spălatul pe faţă direct la cafea. Când mi se termină punga traversez strada la magazin şi cumpăr alta. Nici nu ştiu ce supermarket este. Lidel nu, Mega Image nu... PET O FI?