Gianina avusese dreptate, cursurile chiar mi-au prins bine; mă simțeam mai sigur pe mine atunci când aplicam o scurtătură – așa cum îi spuneam eu unei noi tehnici – și îmi aminteam de profesoara haioasă. Anul universitar începu în forță; toată lumea vroia să dea cât mai mult, pentru a fi racolată de marile firme. Nu eram nici lăudat, dar nici disprețuit de profesori; eram, totuși, străin acolo. Urma să termin, iar asta îmi dădu o altă perspectivă: mă visam acasă, cu un serviciu onorabil, alături de Gianina, petrecând zile frumoase.
Gianina se angajase imediat ce terminase școala, fiind racolată de un spital „bobos”, așa cum spunea ea. Însă, cu toate insistențele ei, spre bucuria mea, nu fu acceptată cu media aceea la demersul ei, iar o Facultate de Medicină la Paris nu o puteam susține noi, nici chiar Jan.
— Ai avut gură aurită, nenorocitule!
— De ce, Gianina?
— Nu mă primesc cu media respectivă, doar cu plată.
— Nu vreau să-ți spun „ți-am zis”, dar mai ai răbdare; anul viitor începi în țară, Gianina.
— Cum zici tu.
— Gianina, oricum îți prinde bine pauza aceasta, iar prin noul post vezi mai bine ce înseamnă lucrul în spital, fapt ce te va ajuta în luarea unei decizii corecte.
— Parcă erai nebun?
— Uite că nu mai sunt!
— Ti-a prins bine cursul de grafică.
— Recunosc, da.
— Ai mai vorbit cu Jan?
— De ce?
— Zicea că vrea să plece acasă, s-a plictisit aici.
— Când ai vorbit cu el? Nu ai voie!
— Ho! La poartă, când i-am dat fetița.
— Să-l ierte pe Broască, își trece altfel timpul cu el.
— Își trece banii, vrei să zici!
— Da, ai dreptate.
— Da, ce crezi, că nu se mai văd? Cordel este aici, Alistar.
— Da, ai dreptate. Am să vorbesc cu el să-mi facă plățile la școală, dacă pleacă.
— De asta voiam să-ți amintesc.
Am uitat să vorbesc cu Jan, luându-mă cu școala, pentru că, vrând-nevrând, eram și eu prins în furia ultimului an. Cu toate că terminam toamna viitoare, mi se părea o veșnicie până atunci. Printre zilele mohorâte de toamnă, găsisem una frumoasă și m-am așezat în grădina casei, desenând peretele din spate, pe un colț care mi se părea mie foarte frumos, dar soneria de la poartă nu mă lăsă să termin lucrarea.
— Jane!
— Bună, copile!
— De ce ești supărat?
— Îți spun doar cu o condiție…
— A, cu plecatul acasă! Știu de la Gianina.
— Deci nu-mi faci scene! Văd că te simți mai bine.
— Ce este, Jane? Intră!
— Nu, nu am voie. Așa rămâne!
— Foarte bine! Atunci zi de acolo, ce te doare?
— Pe mine nu mă doare, dar mai cunosc pe cineva pe care chiar nu-l mai doare nimic.
— Cine a murit?
— Nu-i din țară, liniștește-te!
— A, ce m-ai speriat!
— E bine după cum te ții!
— Zi!
— Broască! Vezi? Ce ți-am zis! Acum îmi bocești!
— Cum a reușit?
— Avea aproape șaptezeci de ani.
— Nu cred! Cum a trecut vremea? Înseamnă că tu ai fix…
— A, nu! Broască mergea pe șaizeci și șase.
— Ce facem cu el?
— Este la morgă, deci ai scăpat să dai ochii cu Cordel.
— De ce?
— A murit în drum spre spital. Cică Marmel a chemat salvarea, dar infarctul începuse deja.
— Săracul!
— De ce sărac?
— Acum nu-l mai supără nimeni.
— Nici acolo nu-l supăra. Marmel devenise foarte apropiată…
— Săraca!
— Asta da! Cred că a ușurat-o de… tot…
— Ha, ha, ha!
— Așa te vreau.
— Ce facem cu el?
— Nu știu. Tu ce zici?
— Lui aici îi plăcea, viața lui aici s-a desfășurat.
— Știu, dar l-aş duce acasă.
— Nu are pe nimeni, Jane.
— Așa este. Însă nu știu cum se procedează ca să îl putem îngropa aici.
— Cred că cimitirele aparțin Primăriei, dar putem merge la cel mai apropiat de noi, nu trebuie să fie în centrul Parisului.
— Ha, ha, ha! Asta ar mai trebui! Mergi?
— Da.
Am plecat împreună către cimitir, fiind în apropierea spitalului la care lucra Gianina, însă, exact cum nu voiam să se întâmple, Gianina ne ieși în cale.
— Unde mergeți? Alistar, de ce ai plâns? Ori nu-ți mai plătește tac-tu școala?
— Nu, Broască!
— A dat benga?
— Da.
— Foarte bine! Unde îl îngropați?
— Sperăm că aici.
— Parizian! Nenorocitul!
— Era simpatic.
— Ce? Tu nu ești simpatic, Jane?!
— Ba sunt.
— Merg și eu cu voi.
— Nu-i nevoie.
— Ba da! Groparul este un vechi client de-al meu.
— Ha, ha, ha! Cum vrei!
Groparul se dovedi foarte cumsecade, spunându-ne că are un loc disponibil, dar trebuie să plătim o taxă la Primărie. Cu o hârtie de la el, Jan plecă către Primărie, iar eu cu Gianina ne-am dus la locul descris de gropar.
— Doar atât rămâne de noi.
— Să zică mersi că, în Australia, veneam cu el la subraț, Alistar!
— Ha, ha, ha! Ești tare!
— Ce, ca tine?
— Am lucrat atâția ani cu el.
— Și eu i-am supt-o! Se pune!
— Ha, ha, ha! Ești nebună!
Broască avea marea onoare să fie înmormântat la Paris. Capela cimitirului părea mai ceva ca o biserică de cartier de acasă. Un preot ortodox îi ținu o predică frumoasă. Singura care plângea era Marmel, dar nu pentru că ținea la el, ci pentru că o ușurase de ceva parale. Ne-am retras cu toții la o cârciumă din apropiere, vărsând câteva picături de vin în amintirea celui care a fost Broască. Până și Cordel vărsă câteva lacrimi, dar Calistrat se abținu cu greu să nu scuipe pe coșciug. Maria rămase un înger tăcut alături de Călin. Era tagma noastră de la Paris.
— Pe mine să mă duceți acasă, dacă s-o întâmpla aici, zise Jan în drum spre casă.
— Parcă am auzit că pleci acasă, Jane?
— Așa voiam, dar… Broască nu m-a lăsat.
— Așa este.
— De ce nu mai stai să termin și eu? Plecăm cu toții.
— Acasă ne e locul. Ne-a avut destul Parisul.
— Și celelalte locuri, Jane.
— Ai dreptate. Dar ce facem cu franțuzoaica ta?
— Zi-i Gianina!
— O să vin doar pentru că am un interes, interveni ea.
— Ha, ha, ha! am râs eu cu Jan.
— Nu ești decât o pasageră aici. Aștepți trenul de mult în gară.
— Chiar nu-mi plac gările, cred că ai dreptate, Jan. Dar ce facem cu bietul Alistar? Nu mai are unde să-și expună lucrările.
— O să fie foarte repede angajat, munca de acolo o să-i ia toată viața.
— Posibil. Așa voiam să fac și eu, dacă terminam Medicina aici.
— Nicio șansă, Gianina.
— Da. Mergeam în România, acolo fac toți africanii școală.
— Ce, nu sunt și aici?
— O, ba da! Eu vorbeam de cei care coboară din pom…
— Ca și noi, adică!
— Alistar, de ce…
— Lasă-l, Gianina. Hai, duceți-vă acasă! Eu rămân la cârciumioară.
— Rămân și eu.
— Alistar, nu mai ai tratament?
— Nu, de mult.
— Vezi că nu știu la ce cursuri să te mai trimit!
— Găsești tu.
— Mă duc acasă. Nu beți prea mult! Să-ți aduc planșele?
— Astăzi nu.
— Cum vrei tu! Hm! A plecat nenorocitul de Broască!
— Da, Gianina, da, zise Jan.
— Jane! Sper să mai stai pe aici, fetița ta are nevoie de tată.
— Cred că Cecilia mă ține în picioare, dar fac și eu ca Alistar, parcă am obosit.
— Ha, ha, ha! am râs eu cu Gianina.
— Pe asta n-o cred, tăticuțule! Nu se poate! Tu nu ai liniște, omule!
— Să beți cu măsură, băieți!
Ca de obicei, am luat o sticlă de tărie pe care am pus-o pe masă, depănând povești amuzante încă din primele zile cu Broască. Am vărsat câte o lacrimă din când în când, sorbind din ceaiurile fierbinți, pentru că ne cam luase frigul de atâtea ore petrecute afară. Ne apucă ora unu noaptea, iar sticla rămase sigilată.
— Am băut de ne-am rupt!
— N-are nimic, Jane, la vârsta ta e bine să mai iei o pauză.
— Ha, ha, ha! Un nebun și-un bătrân!
— Nu, Jane! Tu n-ai să îmbătrânești niciodată, omule!
— Mergem?
— Da, Jane.
— Atunci ia tu sticla acasă, eu n-am voie.
— Ha, ha, ha! Când pleci acasă?
— Mai stau. Acum avem de făcut pomeni.
— Așa este.
Primăvara veni foarte repede. Strânsesem ceva planșe, mai ales cu imagini de iarnă; voiam să scot ceva de data aceasta de Mărțișor, știind foarte bine că la toamnă îmi voi face bagajele.
— Doamna Fanerite!
— Alistar, puiule!
— Nu știu dacă v-a spus Jan, tocmai aș vrea să expun ceva în primăvară.
— Pe Jan cred că l-a iertat…
— Nu se poate! De ce spuneți asta?
— Chiar dacă are în jur de șaptezeci de ani, era foarte bun la pat — lucru greu de înțeles pentru persoanele care nu-l cunosc — dar n-a mai venit pe la mine, Alistar.
— Nu se poate!
— Ba da! Sursele mele îmi spun că ar cam fi „debarcat” pe la Margareta.
— Nu cred!
— Ba da, să crezi!
— O spuneți cu atâta siguranță, doamnă.
— Da, pentru că, spre deosebire de voi, Maria vine frecvent la vernisaje.
— Venim și noi la toate!
— Probabil!
— De ce spuneți asta? Venim la deschiderea tuturor.
— Ei, bine…
— Dar ea…
— Cu Maria nu prea ne-am intersectat la nicio deschidere.
— Corect! Fata vine când poate. Are serviciu.
— Și noi, doamnă!
— Așa, pune-mă la punct! De parcă eu n-aș ști!
— Mă scuzați!
— Ce ziceam? M-am tâmpit! Sunt și eu bătrână! Vezi, mă potriveam perfect cu Jan!
— Corect.
— A, deci! Maria îmi spune că Jan cam întârzie prin camera mamei ei.
— Poate până își îmbracă fata mai întârzie pe acolo; e neîndemânatic cu odraslele de când îl știu.
— O noapte întreagă? Dar cât o îmbraci, dragă? Oricum, am înțeles că o ia la sfârșit de săptămână, atât.
— Mă rog…
— Cum se face, cum spune și Maria, că uită să plece taman când este Calistrat în schimbul trei?
— O! Interesant! Dar nu pricep de ce s-a spovedit Maria la dumneavoastră.
— Nu ea, săraca! Eu am tras-o de limbă; înverșunând-o, a vărsat tot!
— Mă rog! Nu i-a părut rău?
— Cred că da. Venea mai des în trecut.
— Auziți, vine singură?
— Da, din câte știu. Economiștii, pardon…
— Înțeleg. Știu că nu-i prea plac adunările, dar arta l-a mișcat.
— Nu știu de ce vine singură, probabil că au programe diferite la serviciu.
— Probabil. Deci, doamnă?
— Nu știu ce să zic! Sunt atât de disperată, Alistar!
— Doamna Fanerite, înțeleg situația, dar acum duc o viață de familie, știți cum este!
— Am înțeles de la Jan că nu prea vă intersectați în pat.
— Probabil că glumea.
— Alistar! Cam ce perioadă ți-ar plăcea?
— Nu știu. Când aveți liber?
— Am ceva prin iunie, băiete!
— O, nu! Râdeți de mine? Încep ultima sesiune atunci, după aceea licența, iar spre toamnă încheiem cu totul.
— Patru ani și jumătate! Ce repede au trecut!
— Adevărat! Nici eu nu mai sunt tânăr.
— Se pare că va trebui să prestezi pentru martie, băiete!
— Mi se pare logic, dar nu știu ce să zic!
— Zi doar „da”, ca să ai sala gratis, pentru că nu-l mai ai pe Jan cu plata.
— Poate că scoate ceva din buzunar, dacă altceva nu poate.
— Mă îndoiesc.
— Probabil o seară aș putea lipsi de acasă.
— De ce nu și o dimineață?
— V-am spus, nu mai sunt atât de tânăr, v-aș plictisi o noapte întreagă; plus de asta, n-am darul vorbirii în ultimul timp.
— Nu mi-am dat seama de asta! De o jumătate de zi mă ții de vorbă.
— Deci?
— Când ai liber, puștiule?
— Dimineața, de la șapte la nouă; seara, după douăzeci.
— Ce faci în rest?
— Cursuri după-amiază, doamnă.
— Nu te poți învoi o zi de la muncă, s-o ducem către prânz?
— Mi-am mâncat zilele libere cu înmormântarea lui Broască.
— Bine, o să aleg seara prima dată.
— Cu voia voastră, doamnă! Trebuie mai multe ședințe? Nu cred că este bine! Vă surmenați prea mult!
— Seara doar te încerc, nu te-am mai avut de mult. Vreau să văd ce-i cu bătrânețea asta, de mă omori mereu că o ai! Eu văd că ești destul de tânăr!
— Cum doriți, doamnă.
— Tot nu înțeleg de ce ești așa de supus?
— Recunosc! Jan este vinovatul!
— Deci l-ai băgat la înaintare! Nu?
— Parcă spuneați că v-ați bucurat de virilitatea lui.
— Recunosc, avea ceva momente bune! Totuși, din ce am înțeles, Margareta este mult mai tânără.
— Adevărat.
— Nenorocitul!
— Îmi pare rău că am deschis subiectul, dar se pare că tot răul e spre bine pentru dumneavoastră.
— Ai dreptate! Poți să mă conduci până acasă?
— În seara asta?
— Ce să mai amânăm? Deja m-am încălzit tot vorbind!
— Cum doriți!
După o lună de încercări și tratative în patul doamnei Fanerite, aceasta acceptă cu greu perioada 1–8 martie, însă cu continuarea serviciilor pentru prezentare și taxe. Cum totul era într-o viteză foarte mare, nici n-am avut timp să discut problema cu Jan despre așa-zisa legătură cu Margareta. Dar ajutorul lui fu bun, mai ales al Gianinei, care avea timp liber după serviciu, lucru care m-a făcut să scot aranjamentele la timp, așezând toate planșele la locul lor, cu acordul scumpei Fanerite.
Cum m-am obișnuit, n-au scăpat decât vreo două planșe nevândute, pe care le-a luat Fanerite, spunându-mi deja locul unde le voi vedea când voi veni la ea.
— Tăticuțule, mai ai ceva de dat la școală?
— Din câte știu, nu. Tu trebuie să știi mai bine, băiete, doar înveți acolo!
— Atunci pune tot pe casa din România.
— Eu pun, Alistar, dar…
— Ce, ce am auzit? Alistar, cumva vrei să… părăsești orașul acesta?
— Doamna Fanerite, doamna Fanerite! Nu e ceea ce credeți, casa pentru…
— Lasă, lasă! De ce nu te angajezi aici, Alistar?
— Mai mulți medici trebuie în Paris. Mie aici îmi place…
— Poate cunosc și eu ceva lume.
— Mai vedem.
— Cât face casa, moșule?
— Încă pe atât și jumătate, Fanerite.
— Dacă-mi spui adevărul, Jane! Sunt gata să dau restul pentru puști, cu condiția să mai zboare din când în când pe la mine.
— M-ai prins la mijloc, chiar nu știu intențiile clare ale copilului.
— Acum chiar nu vreau să beneficiez de dumneavoastră, scumpă Fanerite.
— Ba beneficiază, Alistar! Îl lași pe Jan să spună adevărul?
— Da, de ce nu!
— Deci accepți condiția cu martori de față?
— Mda!
— Spune răspicat, băiete!
— Da, doamnă.
— Jane?
— Recunosc! Am o vilă foarte luxoasă în apropierea părinților lui Alistar; nu prea am ce face cu ea, tocmai de aceea i-am promis-o lui pentru când s-o întoarce acasă.
— Aha! Recunoști, Alistar?
— Da.
— Deci ești gata să vii când te chem?
— De ce nu! Trebuie să-i mai aprindă cineva câte o lumânare lui Broască.
— Ha, ha, ha! Facem ce facem și dăm peste filfizonul ăla!
— Da, doamnă.
— Atunci casă să fie! Nu-i cam scumpă, Jane?
— Nu prea, chiar am lăsat la preț.
— Pot beneficia de unele servicii din partea ta, pentru atunci când voi fi refuzată de Alistar?
— Ha, ha, ha! râdeam cu toții de ne stricam.
Drumul până acasă l-am făcut într-un extaz nemaipomenit, ținând-o strâns pe Gianina de mână.
— Deci te-ai asigurat că nu mai vii pe aici, nenorocitule!
— Ba vin!
— Cum așa?
— Să mai aduc lucrări doamnei Fanerite.
— Auzi, dar nu poți s-o inviți la noi, să-și ia un bot?
— Probabil, mă mai gândesc, dar lucrările aici au valoare, mi-am luat casă pe ele.
— Hai, nu te mai da mare, da! V-ați luat casă pentru că i-ați dat bot sărmanei Fanerite!
— Mă rog! Oricum este și meritul lui Jan.
— Normal. Dar casa e bestială, scârbă nenorocită ce ești! A cui a fost ideea să o cumperi?
— A lui Jan, recunosc.
— Să nu uiți să faci actele zilele astea.
— De ce?
— Îți spun eu altă dată.
— Oricum, Maria nu are de gând să vină în țară.
— Ești sigur?
— Da, poate…
— Nici Margareta, chiar am vorbit zilele astea cu ea.
— Da, ce mai spunea?
— Părea destul de fericită așa!
— De ce oare?
— Ei, probabil că… locuiește la Paris…
— Gianina!
— Nu știu, Alistar, dar ce știu este că soțul ei s-a apucat de jocuri, lipsește cu nopțile când ia banii de la muncă.
— Da! Am să vorbesc cu Maria să-i oprească iar banii, cum o făcea înainte, doar bani strict de transport.
— Se pare că Maria îl admiră pe altcineva foarte tare, pe tăticuțul tău.
— Păi, e tac-su, nu?
Amândoi ne jucam, pentru că nimeni nu voia să spună primul ce auzise de fapt despre Jan. Voiam să ne chestionăm fără să dăm din casă.
— Da! Însă cred că prea insistă pe acolo.
— Crezi că este în detrimentul lui Calistrat?
— Mai ales! Poate, ca și Broască, vrea să-i demonstreze ceva lui Jan.
— Unu la mână, Broască nu voia să-i demonstreze nimic lui Jan, doar se distra, atâta tot, iar Calistrat cred că face același lucru; uiți că punea ban peste ban să-ți dea un bot.
— Cred că pune și acum, la prețul meu!
— Ha, ha, ha! Auzi, dacă într-o zi ar veni cu suma, i-ai da un bot?
— Ești nebun! Doar ție gratis, nenorocitule!
— Ha, ha, ha! Poate chiar vrea să câștige bani mulți la jocuri, să te aibă.
— Dacă mai insiști mult, te bat!
— Ho, gata! Glumeam!
— Cât i-ai tras-o lui Fanerite pentru casă, nenorocitule?
— Vreo două luni.
— Ha, ha, ha! Glumești! Ai fost „full” cu programul.
N-am mai fost pe la Fanerite, pentru că mai obișnuia să se ducă și Jan de când vorbisem cu Maria să-i taie finanțele lui Calistrat. Dar nici timp nu aveam, învățatul mă acapara cu totul.
— Jane, mai avem puțin și plecăm acasă!
— Da, Alistar.
— Ce ai de plângi?
— Așa… parcă începusem să mă învăț cu babele de pe aici.
— Ha, ha, ha! Chiar așa, cum de te-ai luat de Margareta?
— O știi și pe asta! Ne-am adus aminte de tinerețe, Alistar.
— Dar cum de avea Calistrat bani de joc?
— O! Când a început să ne placă, mai cotizam și eu.
— Nu ești sănătos!
— Ba da! La tot ce i-am dat, l-am pus să zică „bogdaproste”, eu adăugând „să fie de sufletul lui Broască”!
— Ha, ha, ha! Deci i-ai făcut pomană lui Broască cu jocuri.
— Nu asta îi plăcea cel mai mult?
— Ba da! Recunosc. Săracul!
— El?
— Ziceam așa! Normal că nu-i mai trebuie nimic. Putea să mai joace câțiva ani, mai ales că o făcea din banii lui Cordel.
— Ha, ha, ha! O! Asta poți să o mai spui o dată!
— Vezi, vezi! Cineva acolo sus mă iubește!
— Și aici jos, copile!
— Mulțumesc, Jane!
Semnasem actele pe vila din țară, nu pentru că nu aș fi avut încredere în Jan și nici la insistențele Gianinei, ci doar pentru că la încheierea actului voia să fie specificată și Fanerite; mai ales să semneze, zicea ea, pentru ceea ce plătise. După toate acestea, normal că nu am scăpat fără să fim invitați de Fanerite în luxoasa ei casă, unde de data asta nu am mai plecat cu nicio sticlă de tărie acasă, Fanerite fiind luată la rând prin toate locurile de către noi.
— Alistar, frumoasă belea ne-am luat pe cap, zise Jan dimineața, în drum spre casă.
— Să știi, Jane! Dar mi-am luat vilă, nu?
— Ai dreptate! Nimfomana asta era în stare s-o plătească în totalitate — nu zic că n-ar fi avut de unde — numai să ne-o ia în gură.
— Crezi că numai de asta?
— Probabil pentru că ține foarte mult la tine?
— Ei, o altfel de iubire!
— O altfel nu se poate! Ar face incest, Alistar.
— Ești nebun! Dar la tine cum ține?
— Nu știu, probabil că, la cât îi țin țâța în gură, visează ea la ceva, poți fi sigur.
— La mine?
— Ha, ha, ha! Mai mult ca sigur, băiete! Eu ce să-i mai dau?!
— Glumești! Femeia mi te-a descris ca fiind foarte viril.
— Vorbești serios?! Poate că a făcut-o cu vreun picior de scaun, ceva! Am șaptezeci de ani, omule!
— Nu se vede, crede-mă!
— Doar mă încurajezi, nu?
— Nu. Doar i-am dat-o amândoi în același loc.
— Nu, glumești!
— Ha, ha, ha! Erai gata s-o înghiți pe asta, Jane! Oricum, ține-te de treabă, e bine!
— Ha, ha, ha! Mare figură ești!