A fost odata, la o margine de mare, o stinca mai batrina decit timpul, unde doar Unicornul venea sa priveasca marea la asfintitul soarelui, mingiindu-si tristetea cu cintecul ei. Venea mereu singur si pleca si mai singur, mai trist si mai impovarat, la caderea noptii in care doar cornul lui cetos mai lumina hipnotic inainte de a disparea in bezna.
Pina cind, intr-o seara, marea si-a adunat toate valurile inspumate la picioarele stincii. Unicornul privea fara sa inteleaga, caci nu vazuse niciodata atita spuma laolalta, cind din involburarea scinteietoare se nascuse Ea. si-n clipa cind urcase pe stinca linga el, cu pasi de somn si umbra, Unicornul aflase ce e fericirea, privind in adincul ochilor ca marea ai iubitei lui cu trup de spuma si suflet de lumina.
Timpul pamintului a macinat de-atunci batrina stinca, spulberind-o pe linga toate marile lumii ca sa se numeasca nisip. Batrinul nisip nu stie decit pasii ce-l strabat... si-i uita de indata ce marea le sterge urmele desculte. Dar in fiece graunte de nisip doarme amintirea verii de aur in care, atingindu-si argintul cornului de luna, Unicornii se iubisera.