Câteodată, noaptea vine din croncănitul corbilor. Corbi atât de mari cum n-am mai văzut. Și nici cum le iese noaptea din pliscuri. Toamna mai întârzie puțin, încâlcită
în ghearele lor. Doar doi oameni și stepa ghemuită sub bălăriile ei. Primăvara numai, am auzit că-și sunt verzi, apoi se întunecă sub praf.

Rareori, când țărâna se uită neiscată sub talpa vântului, se pot zări departe cămile. Cămile cu două cocoașe, pletoase. Dar acum sunt tot mai rare, iernează altundeva, poate mai la sud, unde Caspica nu se mai tolănește în mlaștinile de pe țărm. Sau poate au fost mâncate. Pentru că se văd, în schimb, oi. Multe, atât de multe, încât se pasc unele pe altele printre boscheți. Exagerez, nici măcar boscheți nu sunt, doar niște amărâte de ierburi. Zburătoare, luate de vânt, învoburând praful, de ca și cum creșterea năvalnică, într-un salt, le-ar desprinde de pământ. Și se reped apoi peste oi, oile deodată nu se mai zăresc, le-au mâncat ierburile, așa cum oile au mâncat cămilele.

Trebuie să fii atent, pământul ți se ia de sub tălpi, caii târăsc stepa în galopul lor și cărările fug, se fac păsări în răspântii, mari, croncănitoare, șuierându-ți noaptea
sub pleoape. Și nici nu poți să dormi. Cum să dormi cu atâta pulbere în ochi?

Cei doi beau vodcă. Nu le pasă de vânt, de praf. Stau aplecați, vorbesc, mâinile le cresc din tâmple. Altfel, cu mâinile poate ar scrie despre acestea de aici, iar eu
doar aș da din cap, încuviințând.

Toamna mână orele spre cimitirul lor, nu știu unde, spre un capăt. Capătul drumului, al prafului, al timpului.

Broboanele de sudoare se usucă instantaneu și cristale de sare mi se rostogolesc de pe frunte, din vârful nasului cad și se sfărâmă de glod. In urma mea, peste țărână, o dâră de sare mă amintește.