Parcă nu mi-ar fi foame. Ascult Kidjo. Și Jimmy Dlulu. Amestecați. Afară e cald, teribil de cald. M-a furat scrisul, începusem să scriu despre locul acesta, Doamne, de când tot scriu! Jazz african, leneș. Vine din calculator și-mi urcă pe degete, degetele mi se mișcă încet, în ritmul jazzului, jazzul vine din calculator, calculatorul toarce ca un motan sub degetele mele, de parcă ar ști ce scriu. Iar eu nici măcar nu știu cum să încep. Până mă hotărăsc poate ar trebui să ies la aer.
Afară e cald, teribil de cald, ca într-o schiță de Caragiale. Iar de Caragiale aici nu a auzit nimeni. Aici, căldura nu poate fi un personaj. Regizor... Poate. Aș ieși afară doar ca să mănânc o banană. Tocmai s-au copt câteva în micul bananier din fața verandei mele. Aș schimba, poate, și o vorbă cu domnul Jumbo. Așa îi place să mă audă spunându-i, domnul Jumbo. Fiindcă toată lumea îl strigă Okele. Zice că e prinț, undeva într-un sat foarte mic, unde regele e atât de sărac, încât și-a făcut copiii muncitori. Pe primul tâmplar, pe al doilea sudor. Și pentru că pe primii i-a școlit cât de cât, pentru Okele n-a mai avut bani nici măcar să-l trimită la școala primară. Okele s-a făcut menajer. Așa a vrut el.
Acum cred că stă rezemat în coada mopului și așteaptă să iasă careva, să mai schimbe și el o vorbă. Și să i se spună domnul Jumbo. Atunci el începe să-și legene șoldurile și să se rotească în jurul mopului, schițând câțiva pași de dans, la fel de leneși ca jazzul meu, rânjindu-și toți dinții, în spatele cărora domnul Jumbo pare mai negru decât este. Sigur te cheamă Jumbo?, l-am întrebat odată. Da, mi-a zis, Jumbo mă cheamă. Și mai cum?, îl întreb. Bless (Binecuvânare). Și Monday (Luni), a mai zis, da’ să nu râzi. Al treilea nume îl primește fiecare după ziua în care s-a născut. Dar acasă toată lumea mă strigă Okele. Mi-ar plăcea să mi se spună domnul Jumbo. Numai numele îl deosebea de ceilalți. Pe oricine ai opri pe stradă îl cheamă Peple sau Banigo. Fiindcă provin toți din aceleași două triburi.
Mă ridic de la masa mea și deschid ușa. Încă nu știu dacă o să ies, sau numai o să privesc apusul din verandă. Mă gândesc că, dacă aș face câțiva pași în marginea junglei, acolo ar putea fi mai răcoare. Merită să ascult sălbăticiunile, chiar dacă pentru asta va trebui să mă las enervat de țânțari. Și pe la ora asta încep să se adune și localnicii de la muncă, mai cântă și ei, oricât ar fi de obosiți. Iar o banană culeasă direct din copac ar avea același farmec ca și ascultarea unui cântec tânguit în apus, moțăind pe tobe, la marginea junglei, în pâlpâirea opaițelor.
Afară e frig. Și praf. Nici nu ies din casă, ci mă opresc în hol. Să mă mai gândesc. Nici urmă de banane, de bananier. Doar o portocală mare și murdară: soarele la apus, văzut prin fereastra prăfuită. Dincolo de fereastră stepa, un vechi fund de mare, peste care se rostogolesc ciufuri de iarbă uscată, duse de vânt. Și înfiptă în stepă, o siluetă. Hei, Okele, strig, cum e azi?. Nurlan își rânjește la mine toți dinții lui de aur, de care e foarte mândru. Mă privește de sub bască. Parcă e îmbrăcat cu stepa, după cum îi stă așezată pe umeri. Cac dila, gaspadin?, mă întreabă. Încep să-i disting ochii mici și oblici. Și fața ostenită de muncă și de vânt. Poate și de prea multă vodcă. Narmal, îi răspund. Cu o mână se sprijină în mopul lui, cu cealaltă îmi arată un canin. Și-a botezat dinții. Pe ăla îl cheamă Okele.
Cum poate să treacă timpul... nu mai sunt de mult la Ecuator, în junglă. A trecut atâta vreme. Acum mi se întinde înainte stepa cazacă. În fața mea curge un râu. În spatele meu e Europa, dincolo de râu se întinde Asia. Doar stepa e aceeași.
Intru înapoi în casă, închid ușa. Afară e acum alt continent si altcineva se odihnește rezemat în mop. Alt fruct spânzură în prag. O să ies mai târziu, dar înainte trebuie să termin asta de scris...