Voi lăsa cerul să se întunece și să le ofere apă . Poate așa o să prindă și florile mele rădăcini. Voi smulge plantele sălbatice și le voi sădi lângă cele mai frumoase răsaduri, poate atunci vor înflori. Voi cultiva și buruieni ca să îmi învăț florile să reziste.
Pentru că nu cred în singurătate. Singurătatea nu e o pedeapsă, e o condamnare. Ea macină sufletul până când rămâne doar ea, singură.
De aceea le dau soții soldaților mei, de aceea le dau oi păstorilor mei, de aceea le dau marmură sculptorilor mei și hârtie scriitorilor.
Le voi oferi senzația de „ bine ” oamenilor mei, pentru că ei nu sunt în stare să trăiască în perfecțiune. îi voi învăța că poate exista și un mai bine…Le voi arăta treaptă cu treaptă scara .
Nu vor înțelege niciodată de ce fericirea stă în frumusețea creației. Nu sunt în stare să creeze o oază in deșert atunci cum se așteaptă să o găsească ? Vor rătăci după năluci toată viața lor…
Voi lăsa șacalii bătrâni să plece în pustiu pentru a ceda locul lor celor tineri.