Din camera ei de intunecata, se putea vedea oceanul. Un geam subtire si inalt, la care ea nu putea ajunge, era singura sursa de lumina a camerei. Pe tot parcursul zilei, dunga de lumina isi muta locul si isi modifica dimensiunile... iar noaptea era un intuneric bezna, asta exceptand noptile cu luna plina, cand o dara de lunima bolnavicioasa ii patrundea in camera. Dar il putea auzi... oceanul. Il auzea cand se framata, cand era linistit, cand il durea trecerea unui vas...
Ea ramasese inchisa aici, nemuritoare, de pe vremea scripturilor. Cladirea se transformase intr-un muzeu, numai ca aici, la ultimul nivel, nu reusise sa ajunga nimeni, niciodata. Acum cateva sute de ani, chiar auzise o voce dincolo de usa celulei ei, si pentru o secunda numai, ii revenise speranta ca ar putea strabate din nou vazduhurile, libera.
Acum oceanul era trist, mugea surd in nevoia lui de uitare. Numai cu el mai putea compatimi. Din lipsa de altceva, incepuse sa-l iubeasca, si visa ca sta cu picioarele in nisip, si ca ii mangaie crestetul la reflux. Ca se pierde in el, toata, si ca oceanul o invaluie cu tandrete, o atinge pe fiecare raza a corpului ei istovit de timp si de nevoia de iubire. Ca o roteste in vartejuri de pasiune vii, si ca erupe, ca o balena fericita, cand o trimite fara suflare la mal.
Traia in doua lumi simultane. Una anosta si neagra in celula castelului ce fusese odata al ei, si una afara, prin vazduh si-n ape, libera, cu parul ce ii depasea calcaiele, purtat ca o umbra.
Poate era garbovita si urata acum, poate ca timpul uitase de camaruta ei, si nu isi mai masura trecerea fiecarei clipe decat in sufletu-i biciut, poate ca murise demult si imediata realitate nu era decat o coada a unui trecut prea fericit, poate refuza sa moara pentru ca inca iubea, poate ca...
Si iarasi se facu noapte, o noapte neagra, cu o singura stea pe cer... nevazuta de nimeni...