Ce alb este totul. Am surprins imensa ta tristețe. Să îți dorești să nu mai trăiești din cauza nefericirii produse de iubirea mea... Nu pot să cred. Simți și tu cum ai face orice doar să scapi de acest chin, de această durere. Pe de altă parte, dincolo, e fericirea imensă a iubirii noastre. Înclină balanța, dă speranță, nu mă poate face să nu îmi mai doresc să trăiesc.
Îți mai aduci aminte de patul nostru lucios, pe care ne întregeam trupurile. Acum îmi las lacrimile aici, să hranească iubirea noastră, să o înflorească în flori rare și nemaivăzute. Nu vreau să uit cât de repede ai rămas fără haine, cît de repede te-am simțit caldă în brațele mele. Eram atât de fericit să ating părți superbe ale trupului tău.
Te simt, ești a mea și nu poți pleca. Ai fost a mea o secundă, vei rămâne a mea o vecie.

Simt ... mai contează ce simt? Cine este interesat de ce simt eu? De ce aș deschide eu portița imaginației nebune? Atâtea întrebări degeaba.