Se trezi brusc, într-o baltă de vomă, în care s-ar fi înecat cu certitudine dacă nu ar fi fost zguduită de alarma pisăloagă a ceasului deșteptător, pe care regreta în fiecare dimineață că nu îl aruncase la gunoi. Bucățelele de ciuperci și de roșii nedigerate, îmbibate în acid gastric se uscaseră încet în buclele negre, astfel încât arătau asemenea unor floricele colorate, anume presărate în păr pentru o impresie artistică deosebită. Încercă să își amintească detaliile nopții precedente, să-și recompună puzzleul acela dezgustător care într-un final nu foarte fericit a creat tabloul acelei dimineți acide.
În timp ce se ridica din patul murdărit fără intenție, văzu câteva sticle goale care se iveau de sub pat, impregnând covorului un puternic miros de alcool, dar și o cutie de pizza plină cu resturi, în mijlocul căreia trona o grămăjoară de ceva ce părea a fi rămășița regurgitată a ceea ce a fost cândva o pizza rotundă, și care în chip inexplicabil aterizase în aceea cutie de carton, în locul patului moale și cald.
Oricât de mult încerca, nu reușea să își amintească nimic, iar faptul că se afla într-o cameră străină, cu geamuri murdare, pline de rahat de porumbei și vrăbiuțe, cu perdele la fel de jegoase, decorate cu pete mari, închise la culoare și uleioase, nu i se părea ieșit din comun. Aprope că se simțea ca acasă, asta dacă ar mai fi fost capabilă să definească cu exactitate sentimentul apartenenței la un locșor, în general denumit de oamenii obișnuiți - casă (sau „acasă”).
Telefonul era aruncat într-un colț al încăperii întunecoase, împreună cu geanta ex-luxoasă, cândva mândria ei, pentru că reușise într-un acces de snobism atât de caracteristic ei, să și-o procure la un preț rezonabil (în realitate astronomic); faptul în sine, cumpărătura compulsivă i-a liniștit frustrările , a înlăturat parcă deziluziile, sau cel puțin gustul lor amar, chiar dacă pentru mai puțin de 2 zile, reușind să umple golul interior pe care de foarte multă vreme nimeni nu reușise să îl acopere măcar cu o pătură subțire și peticită.
Își deschise cu o vădită curiozitate și neliniște micul obiect de plastic metalizat, care începu să țârâie enervant. Pe măsură ce aparatul mârâia, reuși să citească pe ecran faptul că era mândra posesoare a nu mai puțin de 10 mesaje și 23 de apeluri pierdute, marea majoritate de la exact acel cineva de care se aștepta să fie deranjată într-un mod plăcut. Toate, aveau același lait-motiv: grija față de dispariția sa inopinată.
Aproape că izbucni în plâns, dar într-o fracțiune de secundă realiză că nu o ajută cu absolut nimic; lipsea publicul pe care ar fi putut să îl impresioneze printr-o scenă lacrimogenă încărcată de dramatism sentimental. Era doar ea cu ea, undeva departe, într-o țară unde își dorise dintotdeauna să ajungă, și brusc nu simțea nici o satisfacție, nici o plăcere, ci doar groază. Groaza de a fi singură într-o lume căreia nu-i păsa dacă trăiește sau moare. Și cum ar fi putut să îi pese acelei lumi de ea, când nici măcar nu avea habar de existența ei?
Și atunci, în acea dimineață rece și încețoșată, pe podeaua lipicioasă și străină, martoră la atâtea alte crize și drame existențiale, începură durerile, împreună cu ele începând și nesfârșitul calvar care urma să stârnească mii de regrete...