Din stația de tramvai, printre copaci, blocuri, mașini, oameni și sârme se vedea stolul de pescăruși planând deasupra Casei Poporului. Dacă priveai spre cer noaptea puteai să îi vezi din aproape orice punct central al Bucureștiului. Însă de fapt treceau neobservați, pentru că nimeni nu caută, noaptea, un stol de pescăruși în mijlocul orașului.
Ca și cum ar fi dansat, argintii în bătaia reflectoarelor, rotirea lor ținea timpul în loc, iar sufletele noastre erau aripi care freamătau, fără a se putea atinge unele de altele. Fremătatau, totuși, în același ritm, în lumina propriilor noastre bucurii. Era greu să înțelegi timpul într-o noapte de iunie în care mirosul teilor era o tortură plăcută. Nu puteai decât să simți esența fiecărui detaliu cu care intrai în contact. Chiar sufletele noastre erau niște esențe, plutind deasupra orașului. Peste tot în jur: esență de parfum de tei și de suflet, într-o noapte care te făcea să simți frumusețea tuturor lucrurilor. Totul se putea întâmpla în atmosfera aceea care părea situată în afara spațiului și timpului.
Fiecare lucru își avea poezia lui: țiganul din tramvai cu prietena sa și cu un acordeon, pe care îl purta fără să cânte (îmi venea să îl rog să cânte ceva), ceasul rotitor din fața parcului Carol, strada 11 iunie (eram chiar în ziua de 11 iunie), tu, eu, noi doi la depărtare unul de celălalt, ca un călător prin viața ta, mereu gata să pleci undeva, gata să descoperi noi frontiere ale vieții.