De ce nu imi zâmbești? Spune! Tăcere. Degeaba te rog, degeaba mereu te implor. Și în zadar sper să mă iubești. Nu o vei face. Se deschid vechile răni. Nu mi le va mai trata nimeni. Sper să mor! Și din nou nu mă oprește nimeni. Nu zice nimeni: “Ce tot spui? Eu te iubesc!”. Nimeni nu a zis asta vreodata. Degeaba sper. “Așa e!” răzbate glasul rece dinăuntrul meu, singurul meu însoțitor și sfătuitor. Melodia lui Chopin a murit. Ne apasă tăcerea... “Cui îi mai pasă?” Așa e! Nimănui... Se închid ochi în departare și cineva hohotește lângă un cadavru. Lânga corpul meu lipsit de suflare nu va plânge nimeni, nu are cine. Și ce sunt eu? Un biet adolescent părăsit, un biet băiat amărât, uitat până și de timp, aici, în camera asta goală, aici, în spațiul ăsta strâmt, sa ma asfixiez, să mă înece claustrofobia. Testament. Nu am. Nu am ce lăsa, nu am cui lăsa. Durere. Contează? Am sângerat, fără a mă plânge, am zâmbit, fără a împărți bucuria. Singurătatea – crudă prietenă. Nici ei nu i-a păsat. Sau da? Ba da! O să mor alaturi de ea, în brațele ei. Dar va plange pentru mine? Nu! Singurătatea nu plânge pentru nimeni. A mai auzit cineva că plânge neantul? Sau poate... că departe, în tăcere... Singurătatea e propria ei prietenă. Poate se vaită sieși și se sfătuiește... Poate că totuși nu mor singur. O am pe ea. Iubirea mea cea dintâi. Ba nu... nu e numai ea. Rămane și tăcerea, că doar acum mă acompaniază, doar a murit “Marșul funebru” al lui Chopin, chiar înaintea mea. Niciun zgomot. Da... tăcerea e lânga mine. Mă alină și mă mângâie. O simt alături. Dar e tăcere, asa că nu poate plange. Am trăit degeaba. Și ce? Degeaba și mor. Monolog. Da. Si ăsta e un monolog, pe care nu îl ascultă nimeni, decât eu. Am și ajuns să vorbesc cu mine. Să mă cert cu mine, sau mai de grabă… cu nimicul din mine. Singurătatea e încă aici, însă. Poate că ar vrea să îmi spună ceva, dar e la fel de mută ca tăcerea. Dureros. Bate vântul. Am uitat geamul deschis. Îl las așa. Poate mai îmi fac prieteni. Să mor cu vantul alături de mine. Măcar el poate plânge. Când voi muri eu, va fi soare. Nu voi avea de ce mă văita. Oricunde m-aș duce după ce voi muri, singurătatea mă va îmbrățișa, din nou. Poate de asta nu e tristă. Ea știe că vom fi mereu împreună. Așa e! S-a înfiripat o frumoasă idilă, între noi doi. Pe ea o iubesc cu adevarăt. Poate că nu o văd, dar o simt lângă mine și știu că are forme dulci și atingeri delicate. Deja o simt alături. Buzele ei dulci le ating pe ale mele. Nu, nu e ceva! E cineva! Poate că e invizibilă sau poate că o vad, dar nu îmi dau seama. Oare se ascunde în întuneric? Sau se topește imaginea ei la lumină... ? Cred ca într-o zi îmi va răspunde. O muscă pe tavan. Va muri și ea curând, poate chiar înaintea mea. Efemeride... poate că așa sunt și oamenii în comparație cu măreția universului. Nu poate! Sigur! Văd zâmbetul șters al singurătății. În străfundul meu. Răsuflu ușurat. Deci mi-ai zâmbit. Aș vrea să te îmbrățișez. Dar aș arăta patetic îmbrățișând nimicul. Dar chiar și așa nimeni nu mă vede. Te-am luat in brațe! Simti si tu ceea ce simt si eu... am mintit! Mi-e frica. Nu vezi cum incerc sa te gasesc, pe tine, rodul imaginației mele. Mă tem... că am să mor singur și că nimeni nu va plânge lângă corpul meu inert. Nimeni nu va striga numele meu, adăugând o propoziție chinuită: “Nu muri!”. Nimeni. Iar tu singurătate, nici ție nu iți pasă. Doar tu ai fost mereu cu mine, dar și cu mulți alții și vei fi în permanență cu cineva, și întotdeauna va fi cineva care te va avea pe tine, poate chiar mai aproape decât te-am avut eu. Cred că dacă nu ai fi mută, că ai râde de mine. Nu... nu ești idealul meu. Credeam că ai și tu un chip ascuns, pe care nu il pot vedea decât eu, prin mine. Degeaba. Þi-ai bătut joc! De toți! Și în ultima mea clipă... degeaba... nici măcar tu nu mai ești cu mine. Doar tăcerea... musca de pe tavan, e ea cu mine. Ai lăsat-o aici ca să fugi, nu? Ai fugit cu altcineva... Bâzaitul îmi mușcă din suflet. A fugit și tăcerea! Curge o lacrimă... mă ustură ochii, mă doare obrazul. Lacrima mi l-a zdrobit și mi l-a împuiat cu veninul ei. Urăsc... urăsc... că ai plecat. Zăresc în geam umbra nopții. A venit și ea. Oare ce mi te-a furat? Moartea? Dar credeam că ai sa fii cu mine pînă în eternitate. M-am inșelat. Poate nici nu ai fost cu adevărat cu mine. O dulce hipnoză... Doar am crezut că mă însoțești, când de fapt în urma mea e un nimic, și înaintea mea la fel... bate vântul, urlă cerul, cade ploaia. E clar. Mor. Și regret... nu am apucat să te cunosc... pe tine.