Și zilele se duceau goale și flămânde de noi, alunecau între pereții uscați și nășteau noaptea monștrii hidoși care mă închideau într-o temniță fără ferestre, doar cu o ușă zăvorâtă, din pânză de păianjen. Nu mai știam nimic. Auzeam doar un strop de apă căzând la infinit,spărgându-și capul de pământul tuciuriu, împroșcând tălpile visului cu sângele lui, murind idioțește. Se încăpățâna să se arunce iar și iar până mi se năclaiau picioarele în trupul lui terciuit, îl înjuram aprig de îngerii până oboseam, cu creierii zdruncinați și coboram în mine. Știam că ești dincolo de ușă, îți auzeam pașii când te întorceai din exilul necesarului, mergând cuminți, unul după altul, în șir indian, în șir de foame, în șir de sete, în șir de somn. Ajunsesem să iubesc ușa aia nenorocită pentru că mă lasa să țes mai multe lucruri pe care le-ai fi putut face, să te ocup mereu cu ceva, să nu-ți irosesc niciun minut, să dau sens tăcerii, să empatizez cu boala uitării de mine care te măcina și nu te lăsa decât într-un apus să vii și să-mi arunci o bucată câinească de pâine: „Vino...”