Val Butnaru

Republica cu îngeri

Roman


1. Consilieri de veghe


Fulgencio se trezi mahmur. Aruncă o privire în oglindă și văzu ceea ce știa că o să vadă: o față buhăită cu pungi umflate, de un violet aprins sub ochi. Pata neagră de pe frunte devenise și ea violetă. Oftă din greu și simți cum din gură îi țâșni acreala zilei de ieri impregnată de aburii alcoolului de contrabandă.
„Ce mizerie, se încreți el, și mai e încă și chestiunea cu Solomei.” Cu Solomei, într-adevăr, ar trebui s-o rezolve cumva, dar cum? Cu capul vuind și cu sentimentul vinovăției ce-l rodea întotdeauna după orgiile de la Protocol, nu se simți în stare să dibuie nici cea mai vagă idee de împăcare a celor doi.
„Trebuie să recunosc: cheful de aseară nu mi-a produs nicio plăcere, constată el filozofic. Lucru greu de explicat, fiindcă fusese servit coniacul meu preferat.”
De fapt, nimic nu prevestise acea beție crâncenă. Solomei intră în biroul lui pe la amiază și-i spuse că la patru se adună cu toții la Protocol să servească o cupă de șampanie pentru viitorul succes în exportul de vinuri. Vagonul de ”Cabernet” mai staționa la Voltugnia, dar Solomei și Kukuruz îl asiguraseră că deja se poate vorbi, fără falsă modestie, de un succes răsunător pe plan mondial.
“Pe la patru?” îl întrebă cu jumătate de voce, dar muți imediat, căci prin ochelarii cu rama metalică, îl fixă, necruțătoare, privirea rece a lui Solomei care, de altfel, ieși în grabă fără să bage în seamă întrebarea copilărească a șefului.
„Din nou se va bea multă votcă” își spuse în sinea lui și își lăsă, disperat, capul în palme. Era ora când voia să tragă o fugă la F.F., în „coliba” căruia se refugia ori de câte ori simțea că nu mai poate suporta mutrele consilierilor săi. Numai acolo, în crama pierdută prin pădurea Tzyannanului, pe malul unui lac plin de pește, își găsea, de fiecare dată, liniștea sufletească pe care nu i-o putea asigura nici măcar mlădioasa Lyu Cin.
„Astăzi ar fi o zi tocmai bună de pescuit, și nu numai de pescuit, dacă te gândești că de la F.F. n-am încă nicio veste în legătură cu bricheta francezului, dar, iată, că Solomei…”
Maniera asta a consilierului de a-i ignora preferințele și de a râde pe seama micilor lui slăbiciuni omenești îl scotea din sărite, dar nu îndrăznea să se revolte. La ce bun? Și pe urmă, ce avea să-i reproșeze? Că, uite, el e cel mai important om și nu permite să fie tratat în halul acesta? Că el, și numai el, poate stabili ora la care e voie să se bucure sau să se întristeze supușii lui? Solomei i-ar fi râs în față fixându-l, pentru a câta oară, cu privirea lui rece de cobră flămândă.
Așadar, la patru. Își imagină “cupa de șampanie” și-l copleși pe dată un sentiment de neputință, fiindcă știa, minut cu minut, cum se vor derula lucrurile la masa de Protocol. Știa că se va plictisi de moarte și oricât de mult ar bea, tot îl vor enerva discuțiile stupide și laudele la adresa talentului de negociator al lui Solomei.
“Am să-l chem pe Îngeru”, și tresări uimit de propriul curaj.
De fapt, o spuse mai mult pentru a se îmbărbăta, căci încă nu a înnebunit cu totul! Nu, nu, din povestea asta, din ceea ce intenționa să pună la cale, nu putea ieși nimic bun! Hotărât lucru, trebuia să renunțe cât nu era încă prea târziu! Așa ceva nu se admite! Nu este el genul de om care să încurajeze spectacole de prost gust!
Dar, în timp ce căuta noi și noi argumente , în fața ochilor îi apărură ochelarii cu rama subțire, apoi desluși un râs batjocoritor și văzu aievea, parcă, zâmbetul acela subțire ca o lamă de cuțit de bucătărie. Involuntar, degetul mijlociu apăsă pe butonul roșu.
„Ah, Solomei, ce surpriză te așteaptă!”, se frecă el bucuros pe mâini, dându-i indicații secretarei să-l sune pe fostul său consilier Anghel Rota și să-i spună să vină la patru.
La urma urmelor, de ce să nu vină? Pe lângă atmosfera de voie bună pe care o putea crea Rota cu glumele lui învățate pe de rost din ultimele pagini ale ziarelor, pe lângă nelipsita-i torba cu instrumente de suflat, grăsanul mai purta întotdeauna în buzunarele lui largi și câte-o sticlă-două de coniac, adus de contrabandiștii de la Istambul.
„Cum se face că băutură din seiful meu e o poșircă în comparație cu cea din pantalonii lui Îngeru?”
Însoțit de noua sa purtătoare de cuvânt, la patru fix intră în sala de Protocol și-i văzu adunați în jurul mesei rotunde pe toți consilierii săi. Lipsea doar consilierul în probleme economice.
- Unde-i Kukuruz? întrebă sec.
- A tras o fugă la magazinul din vale să cumpere un kilogram de salam. I s-a părut masa săracă, sări servila consilieră Otilia Urițescu.
Fulgencio bombăni ceva pe sub nas, dar mesajul lui n-a mai ajuns la destinașie. Dorind să grăbească lucrurile, Solomei îi invită pe cei prezenți să se apropie de masa plină de bunătăți tradiționale împrăștiate direct pe paginile ziarului „Juventud Rebelde”.
- Frumos, n-am ce zice, ați pus votca și salamul pe ziarul lui Raul! Iar slănina ați trântit-o chiar pe pagina a treia cu „Lista secretă a bolnavilor mintali”!
- E o metaforă, îl lumină, noua sa purtătoare de cuvânt, firava Lyu Cin. În felul acesta, îl vom umili și mai mult.
„În ce fel?”, vru să întrebe, dar imaginându-și că va trebui să asculte prea multe explicații tembele, renunță să mai continue discuția despre Raul Chavez.
Tocmai în acel moment, pe ușă intră Kukuruz și puse salamul pe masă.
- Solomei, unde-i cuțitul? dar citi pe fața lui Solomei o expresie de aristocrat surghiunit în provincie și dădu a pagubă din mână. Îl tăiem mai târziu, și se grăbi să toarne votcă în păhărelele din sticlă fină și subțire.
Paharele în cauză erau mândria instituției. Finețea lor îi îmbia pe funcționari la grele și îndelungi beții. În plus, mai stimula și imaginația consilierilor, care inventaseră un joc foarte antrenant.
- Propun să servim pentru succesul nostru pe plan internațional. Cele două vagoane de „Cabernet” pe care le vom expedia mâine constituie doar primul pas al viitoarelor noastre victorii! toastă Fulgencio cu o voce solemnă, dublând, din greșeală, numărul vagoanelor staționate în Voltugnia.
Cei prezenți ascultară cu atenție discursul, băură unanim votca din păhăruțele subțiri, servind și câte-o halcă de salam, rupt cu mâinile de Kukuruz.
- Lyu Cin, nu bei cu noi? se întoarse Fulgencio către noua sa purtătoare. Nu te bucuri de succesele noastre?
Lyu Cin își pironi sfioasă privirea în pământ, apoi țuguindu-și buzele subțiri scoate un „hu” voinicesc și răsturnă tăria pe gâtul ei gingaș. De regulă, ea nu bea votcă, dar dacă insistă șeful, Lyu Cin poate bea cinci-șase păhăruțe, nu mai multe. Opt păhăruțe ar fi limita după care nu și-ar fi permis să treacă nici în ruptul capului.
Kukuruz mai turnă un rând și, încetul cu încetul, atmosfera prinse a se destinde. După al treilea pahar, Otilia Urițescu propuse să înceapă tradiționalul lor concurs „Consilierul de veghe” și toată lumea întâmpină cu mult entuziasm ideea colegei pe probleme generale. În clipa în care Lyu Cin se pregătea să-nceapă proba, apăru Îngeru, cherchelit de-a binelea. Bolborosi din ușă tradiționala-i urare „Să ne pupe-n fund dușmanii!”și băgă mâna în traistă după instrumente.
- Oare de astă data din ce o să ne cânte? ușor exaltată îi întrebă pe cei din jur cu un licăr zglobiu în ochi Lyu Cin.
Îngeru era unul dintre cei mai faimoși oameni din Republică și datorită interpretărilor lui fenomenale la tot felul de obiecte nemuzicale, la prima vedere. Asta lămurea exaltarea tinerei Lyu Cin și starea de suspans care a înconjurat locația.
Rota își plimbă mâna butucănoasă prin traistă și cei prezenți auziră zăngănit de sticle goale. Scoase, în sfârșit, o sticlă de „Cabernet”, își alungi buzele să sufle în gâtul lung al recipientului străveziu, dar se opri și-i privi pe cei prezenți cu un zâmbet fals de prezentator tv ce anunță emisiunea următoare.
- Doina săltăreață cu bocete șuierate în două octave, rosti el grav.
Nimeni nu dezlegase încă misterul cum scoate Îngeru aceste melodii din sticlele de vin, șampanie sau votcă, de-aceea și admirau cu toții tehnica desăvârșită a fostului consilier. Cei drept, niciunul dintre consilieri nu pricepea nicio iotă în muzică și habar nu avea care e diferența dintre o doină săltăreață simplă și o doină săltăreață cu bocete șuierate în două octave, însă acest amănunt nu-i împiedica să discute aprins despre linia melodică, tehnica interpretativă și alte chestii caracteristice muzicii naționale.
Lyu Cin, sensibilizată de melodie și răvășită de emoții, începu să plângă ca o proastă fără să conștientizeze că plânsului ei inocent e de natură metafizică, așa cum afirma cu tărie Fulgencio. Nu toată lumea, însă, se bucura de prestația muzicală a lui Rota. Vădite semne de nerăbdare manifesta Kukuruz: cat vor sta încremeniți cu paharul în mână? O expresie plină de aversiune se citea și pe fața lui Solomei, își frământa nervos mâinile și Otilia Urițescu, lovind cu piciorul ușor în tactul muzicii:
„Ceva nu e bine, își spuse ea cu îngrijorare. Simt că se adună nori grei de-asupra instituției noastre.”
Intuiția n-o înșela. Primele tunete se auziră imediat ce Solomei își pierdu definitiv răbdarea.
- Cine l-a invitat pe măscărici? întrebă el după ce Anghel termină de cântat prima piesă.
Și fiindcă nimeni nu se grăbi să-i răspundă la întrebare, Îngeru, scoase din traista lui fermecată încă o sticlă, de astă data de șampanie, goală și aceasta, și începu o nouă melodie.
- Eu l-am invitat, răspunse după un moment de ezitare Fulgencio, care simți apropierea conflictului, dar nu avea știre cine-i urzitorul.
Îngeru, fără a reacționa, duse melodia la bun sfârșit, se apropie de masă cu două sticle de coniac pe care le scosese anterior din buzunarele lui imense, le demonstră asistenței, precizând, în glumă, că sunt pline și, apoi, își turnă în păhăruț.
- Sănătate, domnule Președinte, spuse fără să-i vadă pe cei din jur. Numai mata înțelegi sufletul poporului nostru! Și poporul o să te răsplătească, pentru că din altă parte n-ai de unde aștepta pomană.
Lyu Cin interpretă drept ambiguă urarea lui Îngeru, mai ales i se păru suspectă referirea la „răsplată”:
„E supărat pe Fulgencio” își zise Lyu Cin.
„Þine la mine, totuși”, se gândi Fulgencio.
Ca să estompeze efectele pauzei jenante care surveni după urarea lui Îngeru, Otilia Urițescu îl anunță jovial pe Anghel că s-a dat startul concursului „Consilierul de veghe”.
- Mai țineți minte, domnule Rota, jocul nostru de pe timpuri?
- Să înceapă! Să înceapă! strigară în cor consilierii, îndemnând-o pe purtătoare să-și învingă timiditatea.
Lyu Cin râse înfundat, își umplu paharul și, acompaniată de aplauzele colegilor, îl puse pe creștet, încercând să imite un dans lasciv.
- Cu mâinile la spate! Cu mâinile la spate! Să se respecte regulile jocului!
Continuându-și dansul cu paharul de votcă în vârful capului, Lyu Cin își duse mâinile la spate, dar, din nefericire, exact în acel moment, păhăruțul lunecă de pe creștet, făcându-se țăndări.
Consilierii izbucniră în urale și aplaudând, îl îndemnară și pe Îngeru să se includă în concurs.
-Vreți concurs? îi întrebă el cu vocea lui hodorogită.
- Da! răspunseră ei în cor, anticipând o distracție de zile mari.
Cu paharul în mână, el îl privi pe fiecare în parte, apoi, brusc, paharul cu coniac, ca la circ, dispăru în gura lui imensă. Când a închis gura, la urechile lor a ajuns gâlgâitul tăriei care lunecă în gâtlej ca un vagonet în tunel. Pentru o clipă, cei din jur avură impresia că Anghel înghițise nu doar coniacul, dar și paharul. Fulgencio aplaudă frenetic, râzând fals, urmat de încă vreo doi-trei inși. Solomei, în schimb, își plimbă privirea tăioasă de la Îngeru spre Fulgencio și invers. Paharul a fost scos din gură și pus pe masă cu aer calm.
- Cine ziceai, măi Solomei, că e măscărici în casa asta? întrebă apăsat Îngeru.
În liniștea amenințătoare ce se lăsase Fulgencio, înghițind în sec, își băgă mâinile în buzunar cu un zâmbet dispărut undeva în cerul gurii. Solomei, cu pumnii încleștați la spate, se legăna din călcâi pe vârful degetelor, pironindu-și privirea de fața puhavă a grăsanului, apoi își turnă un pahar cu votcă și îl puse pe vârful capului. Ducându-și mâinile la spate, începu să danseze frenetic, tropăia și se învârtea ca un bezmetic, stârni chiar aplauze. După ce-și termină dansul cu paharul plin pe creștet, se întoarse spre Îngeru și-l fixă cu privirea lui șfichiuitoare ca un viscol nemilos din stepa rusească.
Anghel îi luă paharul de pe cap și-și repetă trucul: paharul dispăru iar în gura lui imensă și, după ce înghiți tăria, grăsanul vru să scoată paharul, dar făcu o pauză, zâmbi șmecherește, și, pocnindu-se cu palmele peste genunchi, făcu o tură cu gura larg deschisă ca toată lumea să vadă că nu trișează și că vasul se află și în continuare în gâtlejul lui lung ca un tunel. De-odată, în acea liniște apăsătoare se auzi un zgomot de sticlă spartă. Fulgencio holbă ochii de uimire.
Îngeru sparse cu dinții paharul și scrâșnetul sticlei mărunțite se răspândi clar în toată încăperea. Maxilarele lui masive continuau să mestece sticla, oprindu-se la o palmă distanță de adversarul său, Îngeru rânji enigmatic, și absolut neașteptat pentru cei prezenți, își umflă bojocii și îl scuipă pe Solomei. Cioburile și așchiile de sticlă, mânate ca de o furtună în deșert, se înfipseră în obrajii lui proaspăt rași, șuvițe subțiri de sânge îi brăzdară fața, înroșindu-i cămașa albă și cravata de un galben suav. Solomei încremeni, de parcă s-ar fi temut că orice mișcare ar fi împlântat cioburile de sticlă și mai adânc în obrajii lui bine îngrijiți. Într-un sfârșit, se apropie de oglinda din colț și scoase, meticulos, așchiile înfipte în pielea fină, se îndreptă, apoi, spre ușă și, plecând, îi aruncă lui Îngeru fără să întoarcă capul:
- Același lucru se va întâmpla și cu mutra ta grasă!
- Ce-ai să-mi faci? Ai să mă pupi în fund?
- Chiar asta am să fac. O să-ți placă la nebunie, ai să vezi!