Destul! M-am abținut destul! În seara aceasta nu o să mai tac. Îi voi privi drept în ochi, cu pumnii strânsi. Mă voi sili să zâmbesc. Îmi voi stăpâni cu greu bătăile inimii. De va fi nevoie de curaj, cu mâna din buzunar mă voi ciupi până la sânge. Căci de fiecare dată când vin la mine mă enervez pe pasul lor incet, pe ințelegerea greoaie. Nu mai am răbdare cu ei. Nu mai am putere să le explic. Vizitele lor sunt scurte și deseori discuțiile anoste cu pauze lungi ca niște baloane ce așteaptă să fie sparte să iasă cuvinte. De fiecare dată prefer să-mi rod unghiile, să privesc în cealaltă parte, să încep o discuție aiurea. Nu mai am curaj să îi strig pe nume. Nu mai am curaj să îi iau in brate. Nu mai am curaj să le spun cât de mult aș vrea să mai stea. Dar acum e momentul! Acum îi privesc în ochi și inima îmi bate ca la prima lecție de înot. Deschid gura... și tac. Mă abțin ca un prost să nu plâng. Și ei se depărtează cu pas încet. Cuvintele nerostite se îngroapă în mine în straturi cu gust sălciu. Ar fi fost mai simplu să urlu: mamă, tată, mai stați! Dar eu tac. Ca un prost.