Atât de drăguț domnul Pascu. Întotdeauna reușește să-mi rețină câte un zâmbet la intrare.

Nina nu venise. O cafea! M-ar fi scuturat de nesomn. Arunc geanta pe biroul ei. Trec în oficiu. Unde o fi pus fata asta cutia? Ah, sus, în dulăpior. Alte două minute și treceam victorioasă cu paharul acela imens ca o vază. Nasul era extaziat. Un alt miros. Pe birou tronau într-o vază portocalie magnolii albe și mov. Mi-am umplut plămânii. Îmi șopteau: Ștefaann.
Am deschis lumina. Mă patrundea. Puțin aer. M-am așezat lângă fereastră. Fumul se îmbăia pe limbă într-o combinație de cafea, lapte și spumă. Era timpul să stăm puțin de vorbă. Eu, cu mine. Cum avem talentul de-a apărea așa? De ce ne lăsăm polii în suflete? Și cum vibra în apropierea lui… Ce e și sufletul? Un buzunar? Poșeta unei femei, unde nimeni nu se descurcă. Nici măcar ea. Printre lucruri uitate cine știe de când mereu descoperi ceva nou. Pe fund sau prin compartimente cu fermoarul blocat. Hmmm, cum să-l îndes la loc? 1.84. D-aia se blochează fermoarele.
“Să nu-ți bați joc de copilul nimănui”, mi-a spus odată mama. Verigheta începea să mă strângă de gât. Domnule Georgescu, ce-ai făcut să meriți? De câte ori mă voi întoarce? La naiba! Literatură comparată. De ce fac asta? N-am luat cu regularitate anticoncepționale? După avort eram aproape sigură. Nu mai puteam zămisli dragoste. Sufletul era cauterizat. Acum trebuia să o simt cum dă din picioare, învață să meagră lovindu-se de toți, prin mine și trâgând de sertare. Să o văd cum îmi pulsează sub piele ca un mutant. Cum îmi cască pleoapele ca și când ar privi din pervaz așteptându-l mereu să coboare din mașină… să-i scuture din vârful degetelor bezele. Ah… să mă gâdile în ureche, sorbind toate conversațiile. Să râdă ca un elf frecându-și mâinile de gemetele și respirația noastră pofticioasă. Oh, nenăscuto! Cal de apă. Nu ți-ai dat seama că nu mă mai încapi uneori? La dracu! Nu te uita cu ochii ăia mari. Nu eu te locuiesc. Ești copilul veșnic, naivul fără discernământ ce nu va pleca niciodată de acasă. M-am săturat de tine, de hohotele tale de râs și de lacrimile mari de câte ori faci buba. Nu vreau să mai sune vecinii disperați că ai făcut inundație. Mereu umfli parchetul. Mi te agăți de organe ca o maimuță. Ești mai rău ca phoenix. Nu scapă omu’ de tine chiar niciodată? Destul am cerșit eu. Cuvinte, mângâieri, iertare… nu-ți ridica mânuțele spre gâtul meu. Nu mi te prinde de fustă. N-am să te iau în brațe. Ești pedepsită. Treci în camera ta și să nu scoți nasul de-acolo. Ne-am înțeles? Altfel îți tai porția de aer.
Mă doare mintea. Lăsați-mă-n plata Domnului. Toți! Am obosit. Nu sunt gumă de mestecat să vă bucurați de aromă, să mă îndesați în gurile voastre toată sau fără pantofi. Să mă injectați cu dragostea și tristețile voastre până-mi plesnesc toate celulele, să mă întindeți până-mi pocnesc oasele, apoi să mă adunați ca pe hainele înșirate prin casă. Sătui, să mă lipiți pe dosul meselor, prin câte-o bancă, în scrumieră. Să mă aruncați pe geam din mașină sau mai rău să mă purtați pe tălpi. Nu mai vreau!
Mă privea cu tristețe, din ușă. Þigara fumega pe scrumieră. Probabil de ceva timp. Mă încleștasem de paharul de cafea, oprit undeva aproape de buze. Cred că verdele mi s-a scurs la baza gâtului. Îl trădau urmele de pe față. Se mutase din ochi.
- Alessia! Iubito! Te rog, Ale!
“Iubito”… am simțit șocul defibrilatorului. Manevre de resuscitare. Îmi freca energic palmele și îmi îndepărta broboanele reci de pe frunte. Adrenalina – sărutul. Parcă mi-ar fi oprit inima din tremurat între buzele lui. Respirația își intorcea calmul. Verdele se reabsorbea. Încă nu puteam vorbi. Il fixam așa, în genunchi în minte, ca pe-un tatuaj. Cum ai tu darul să apari… mă gândeam.
Am băut cuminte din paharul ce mi-l ridicase la gură. Cu un șervetel umed îmi ștergea scrisul de pe față. Răcoare. M-a luat în brațe ca pe-un pui și s-a așezat cu mine așa în fotoliu. Mă legăna. Mirosea atât de bine. A viață. Mi-aș fi pus punct acolo. Uitasem că Dumnezeu doarme cu jurnalul de puncte sub pernă. Nebunia mă trăgea de păr. M-am smuls. Auuuu! A zbughit-o rapid cu un pumn de fire.
- Cât e ceasul?
- 10.15.
- Trebuie să plecăm? Nu vroiam să îmi ridic pleoapele.
- Peste un sfert de oră. Ceilalți ne așteaptă la lucrare, spuse cu blândețe.
Ceilalți? Da. Existau și ei. Și erau mulți. Îmi uitasem rădăcinile prin ei, ca o buruiană și acum mă trăgeau fiecare de câte un picior, acolo, unde-mi era locul. Femeie la casa ei, sugrumată de bun simț, convenții și norme sociale nescrise.
N-am întârziat. Ceilalți ne așteptau déjà. După câteva ore de discuții, calcule și negocieri s-a semnat contractul. I-am lăsat să meargă la masă spunând că i-am promis ora de prânz soțului. Mi-am luat la revedere, politicoasă, urându-le drum bun spre casă. După câțiva pași m-a ajuns. Flutura agenda ce-o uitasem pe masă.
- Mă duci și pe mine până la hotel, te rog?
- Da
Necuvintele așteptau alături de noi culoarea verde. În momentul următor am apăsat accelerația. A dat radioul mai tare.
- Ascultă. E cântecul nostru. Îți amintești?
Nu-mi aminteam nimic. Refuzam chiar să-mi amintesc “you were always on my mind” iar Elvis ăsta era pentru mine la fel ca și Marin Sorescu: un necunoscut.
- Cred că e timpul, am spus.
- Pentru ce?
- Să recunoaștem că nu ne iubim. Că suntem doar chinuiți de trecut. Că întâlnirea asta a fost un foc
de paie, un soi de memorial. Suntem amândoi destul de maturi și depășiți de poveștile cu zâne. Eu am familie, tu vei avea. Aici drumurile noastre se despart, definitiv.
- Ale, cum poți…
- Nici un Ale. M-am gândit bine. Noi doi nu vom putea fi niciodată împreună. Trăim în medii diferite, amândoi ancorați bine acolo. Nu e cazul să facem pași greșiți, să ne dăm viața peste cap, pentru o partidă bună de sex. După orgasm, ne vom privi altfel. Am văzut asta în ochii tăi. Și eu nu mă regăsesc acolo.
- De ce nu-mi dai o șansă? Ști bine că te voi face fericită. De ce trebuie să te pierd iar? Și de ce îl
alegi pe el? Din nou??? E o legumă. Ce știe el despre tine și despre ce implică “a iubi”? Îi sparg fața! Nu pot să te pierd.
- Nu-i spargi nimic. E alegerea mea. Acum coboară. Mai sunt câțiva pași până la hotel. E cald. Te
plimbi. Nu mă mai căuta. S-a terminat. Ai grijă de tine.
Supus, parcă cu părul mai alb, a coborât fără nici un cuvânt. Stătea așa, cu spatele, pe trotuar și cu pumnii strânși. Mi-am șters imediat imaginea. Am pus sigiliu pe toate gândurile.

Acasă. Nu era. Telefonul suna încăpățânat, încontinuu. În răstimpuri sunetul monedei căzând – tonul de mesaj nou. L-am pus pe silent. Nu le-am citit. Nici măcar nu le-am numărat. Cheia…
- Ceau, puiu’? Ai terminat mai repede azi?
- Salut. Da.
- Ce faci?
- Te așteptam. Vreau să vorbim.
- A murit cineva?
- Nu.
- Da ce-i cu fața asta?
I-am povestit. Tot. Și nu numai de acum. De la început. Era tot mai alb. Tremura. I-am dat apă cu zahăr. S-a așezat pe pat fără nici o întrebare. Mi-a luat mâna.
- Știi că te iubesc, nu?
Vroiam să-l pun pe “Mute”. Mă uitam la el ca la desene animate. Ce știi tu despre iubire, blestemul lui Sinbad? Dar cine sunt eu să te condamn? Ne asemănăm. Ne merităm unul pe altul, așa fiecare cu lașitățile lui.
- Știu că sunt vinovat . Acum realizez ce ți-am făcut. Dar nu e târziu. O să mă schimb. Amândoi ne
vom schimba. Avem nevoie doar de timp.
Ecranul telefonului clipea. Se învârtea în gol parcă, acolo pe bar.
- E el?
- Da.
- Vreau să vorbesc.
Am tăcut.
- Da
- Cine ești?
- Nu. Tu cine ești?
- Nu contează. Dă-mi-o pe Alessia. Þie nu am nimic să îți spun.
- Nu e nevoie. Știu deja. Doamna Georgescu nu vrea să-ți vorbească.
- Ce ști? Nu e și n-a fost niciodată doamna Georgescu. Nu ști nimic despre ea, despre dragoste.
- Cu ce drept…
- Când ea dormea singură, tu unde erai? Beat în baruri. Eu eram acolo. Noapte de noapte la telefon. Ce bărbat nu-și iubește soția la modul ăla de atâta timp. Ești gay?
- Nu-ți permit!
- Nici nu trebuie. Îmi permit singur. Sau ești impotent? De ce nu pleci naibii? Pentru ce rămăi? Ce viața e asta? Lasă-ne să fim fericiți. Prea mulți ani am pierdut din cauza ta.
- O iubesc și mă iubește. E soția mea și așa va rămâne. Tu ai plecat! Și dacă ea preferă un impotent în locul tău, îmi dau seama că trebuie să fii plin de calități.
- Vin acolo!
- Vino!
- Dă-mi-o la telefon. Nu ar spune niciodată așa ceva.
- Te rog… Draga mea, poftim.
L-am pus la ureche. Mă îngrijora respirația. Îl iubeam ca o nebună…
- Da
- Iubito! Strânge-ți lucrurile. Vin să te iau.
- Nu vii nicaieri. Nu plec
- Cum? Nu pot să cred. Ale, ești derutată…
- Nu, Ștefan, nu sunt. L-am ales și asta e tot ce am de zis. Și tu vei respecta.
- Nu. Vin acolo. De ce? Nu-l iubești!
- Ba da.
- Cum?
- Îl iubesc. Și rămân
- Cum poți iubi doi bărbați în același timp?
- Nu iubesc doi bărbați. Nu te băga singur în ecuație și nu te flata atât cât să crezi că te iubesc. Te înșeli.
- Dar? Ce a fost?
- Un simplu joc. I-am trântit telefonul. Nu aș fi suportat reacția.

“Cine nu trebuie” mă privea încurcat.
- L-ai iubit mult?
- Da.
- Îți mulțumesc pentru șansă. Eu…
- Lasă-mă, te rog. Aș vrea să dorm puțin.
M-a luat în brațe. Nu l-am împins, n-am obiectat. Nu conta. Parcă eram drogată. M-am oprit…

Eram singură. Nu știu unde pleacase. Speram doar că nu unul spre celălalt. Mi se păreau așa murdare. Le-am deschis pe toate larg, m-am înarmat cu ligheanul, apa, cârpele, și lichidul pentru curățat geamuri. Parcă le-aș fi mângâiat concentric. Mă răsplăteau surâzând clarul. Cu fundul pe pervaz. M-am prins repede cu mâna. Stătea rezemat de gard, vizavi. Oare de când mă urmărea? Nu l-am știut așa niciodată. Emana ură. Așa încremenit. Mă disprețuia. Ce-am făcut, Doamne?
S-a apropiat. Era chair sub mine. Ne despărțeau vreo trei metri. M-a privit… cu o mie de lame. Tot sângele mă părăsea prin linia vieții. A scuipat cu scârbă și a plecat. Ura lui îmi trăgea după ea, de un capăt toate picaturile. Tot. L-a făcut ghem, până la capătul firului și mușca din el ca dintr-o roșie.

Nu mă puteam controla. Tremuram cu tot cu dinți. De ce nu se termină odată?
Șapte bilețele, îngrijit pliate… pe gresie. Le puteam distinge cu greu. Pleoapele erau aproape sudate. Dar le simțeam. Îmi stăteau acolo ca un cârcel. Nu m-am clintit.
O altă cameră de hotel. O altă dată…
***
7 noiembrie
Ploua cu toți dracii mei ce se izbeau de fereastră și scoteau chelălăitul acela. Iritată și plictisită am obosit... cai verzi pe pereți prin alte limbi. M-am împănat destul cu fonduri nerambursabile pentru azi. Am abandonat ochelarii. Căutam cu lumânarea ceva să mă facă să zâmbesc. Deschid messenger-ul. Poate s-o fi găsind vreo prietenă. Le-am cam neglijat…
Și …